Să-l faci… e floare la ureche – Să-l crești… e floare-de-colț

Mi-a plăcut mult acest titlu. L-am ales într-o după-amiază, când copilașul dormea lângă mine, iar eu reușeam să prind câteva minute de lectură dintr-o carte pentru părinți.

Acolo spunea cum că a educa un copil nu e floare la ureche. Apoi, mi-a venit acest gând.
Că da, e așa ușor să-i facem. E floare la ureche.

Și da, e greu să îi creștem. E ca atunci când căutăm la florăria de la bulevard floare-de-colț. Păi, stai, dragă mamă, dragă domnule tată, că nu-i chiar așa. Tu nu știai că florile-de-colț sunt doar pe munți? Ăia mai înalți, mai semeți și mai aleși?

Tu nu știai că-i nevoie de poteci anevoioase de parcurs pân’ s-ajungi la ele?
Că e nevoie de sudoare, de greutăți ce apasă umerii, de voință, de răbdare, exact așa ca atunci când urci un munte?

Numai că, vezi tu, copilul meu nu e un munte. Dar drumul spre el e un Camino de Santiago. Pentru că eu una simt cum m-am recreat, regăsit, înviat.

Mi-am văzut clar în oglindă imaginea chipului. Bucăți de furii, amestecate cu bucăți de uimire, de goliciune, de slăbiciune. Și apoi, în aceeași oglindă am văzut lumina, strălucirea, împlinirea.
Tot filtrul acesta prin care ne plimbă viața atunci când ai un copil e ceva de nemăsurat, de nepătruns la adevărata lui valoare până nu o trăiești chiar tu.

Nu există confesiune mai sinceră decât ce trăiește un părinte lângă al său copil, pentru că acolo, în măduva plânsetelor, crizelor de furie și neînțelegerilor celui mic, omul mare se vede pus față în față cu monstrul de sub patul copilăriei sale. Și atunci trebuie să aleagă: să iubească, să se lupte, să rămână calm, să știe când să impună, să știe când să se joace, să știe când să zică nu. E un fel de mecanism continuu de autoapărare în care te perfecționezi cu timpul.

Ei bine, și de m-ați fi întrebat acum doi ani cum stă treaba în cazul meu, cu mâna pe inimă aș fi zis că am picat, că am falimentat, că totul ăsta de a fi mamă nu-i de mine. Că n-am nici cel mai mic drept să mă numesc mamă.

Apoi micul om crește, iar tu prinzi aripi odată cu el, începi să plângi mai rar sau deloc, începi să fii liberă mai mult, începi să râzi din nou ca înainte și se uită, dispare, se anulează în chestia aia numită amnezie maternă.

Și nu mai contează nici trombofilia sarcinii, nici durerea post nașterii, nici sânii crăpați de sânge în amestec cu lapte, nici singurătatea dintre pereții ce cădeau pe tine cu-n copil în brațe, nici nopțile albe, nici cererea de divorț pe care n-ai completat-o niciodată, nici țipetele pe care le mușcai și înghițeai în tine pentru fiecare om ce-ți trecea ușa casei, dar nu făcea nimic pentru tine și pentru el, copilul tău.

Așa că, de ești și tu părinte, nu te lăuda că ai ajuns în vârful muntelui azi, pentru că mâine, crede-mă, te vei găsi iar pierdut la baza-i.

Mai bine, hai să ne luăm de mână, eu pe cărarea mea, tu pe a ta, să nu ne mai luăm la întrecere, să nu ne mai comparăm copiii, să îi creștem doar.

Și cand om ajunge la florile acelea de colț… ah, florile acelea de colț!- să le mirosim, voie nu vom avea să le rupem, căci ele-s protejate de o lege a Universului și-a naturii.
Sunt copiii noști. Plini de preț.

Când le-om găsi, atunci vom putea să ne odihnim, să poposim, să bem apă rece din fântână, să ne schimbăm tricoul, să ne întindem pe iarbă și să… le mirosim. Să le privim cum cresc. Să le facem poze. Să stăm lângă ele de la depărtare.

Să ne fie greu, greu de tot, pe-nserate, de lângă ele să plecăm.
Flori-de-colț.

Credit foto: shutterstock.com