Plângi. Sunt aici și te iubesc exact așa.

Plângi. 

Ești cu spatele la mine, făcut tot mărunt între bărbia mea și picioarele mele ghemuite. Acolo te țin. Acum ești olecuță mai mare, dar eu te simt ca și cum ai fi doar de două luni. Scriu ca să nu uit.

Să nu uit cum ești atât de lipit de mine de parcă inima mi-ar avea magnet cu ale tale coaste, cu ale tale oase de grăunte de om. Nu știu de ce sunt eu mama ta. 

În noaptea aceasta ai vrut să te adorm în brațe de leagăn, ca atunci când erai un ciorchine și atât. Ai plâns mult, iar uneori eu nu fac față. De aceea mă uimesc întrebându-mă de ce mamă-ți sunt eu. Poate se găsea prin lumea asta una mai bună. Mai răbdătoare. Mai cu multă căldură. Mai care te-ar fi legănat mai mult decât mine. Îmbrățișat. Sărutat. Alintat. Mângâiat. Iubit. 

Nu. Nu. Până aici. Asta nu. 

Poate că da, alta ar fi existat. Care să te țină mai mult la piept, care să alerge mai mult după tine, care să îți ia totul și să îți ofere lumea în culori. Dar cu asta, cu asta știu, măcar, că n-am dat greș. Cu iubirea față de tine. 

Nu, n-am greșit. Să nu mă creadă judecători, să-mi facă procese de conștiință cine o vrea, să arunce cu pietre din acelea zgrunțuroase rău, dar să nu-mi zică nimeni, dar nimeni, că nu te iubesc. 

Că nu te-am iubit de la două kilograme de piele și suflet ce ai fost până la zece kilograme ce mi-au întregit universul. Să mă înjure, să mă lovească, să dea cu mine de munți, pământ, noroi, cenușă, dar asta să nu mi-o conteste nimeni. 

Să mă facă bucăți, să-mi ia haine, hârtii, identitate, dar să nu-mi zică nimeni, să nu-ndrăznească să m-arate cu degetul. Că nu te-am iubit. Cu tot ce am putut . Cu tot ce am avut. 

Te-am iubit chiar și cu părțile rele din mine. Știam că greșesc. Știam că nu e bine. Să te las să plângi, să nu am reacție, să nu vin imediat, să nu ciucesc lângă tine și să îți spun tot ce zic cărțile alea: știu, te înțeleg, cred că e tare greu să te simți trist, frustrat, supărat, nervos, furios, neînțeles. 

Poate multe le-am făcut întârziat. Poate au fost zile în care nu ți-am fost. Poate momente când am răcnit și te-ai înfricoșat de cine aș fi eu. 

Poate că alta trebuia să-ți fie mamă. Nu știu, n-am cum s-o știu. 

Dar atât știu. Atât. Iubirea asta care emerge din toate punctele cardinale și se întâlnește undeva la kilometrul zero, e toată numai pentru tine. 

Acolo, fix acolo, mă nasc eu. Sunt mamă. Căci te-am născut pe tine. Și am început să iubesc. 

Tu înțelegi? Că n-au cum? N-au cum. Sunt atotputernică. Doar pentru că te iubesc. Doar pentru asta. E fantastic ce face natura: pune pui în oameni. Si așa se creează iubirea. 

Așa că, atâta timp cât voi fi pe lume, asta s-o știi de la omul care te iubește cel mai mult: poți să plângi. Nimic nu e mai frumos, mai eliberator și mai vindecător, decât să plângi pe pieptul celui ce te iubește cel mai mult. 

Plângi. 

Mama e aici. Și te iubește. 

Credit foto: unsplash.com