Pânza de păianjen

Nu-mi mai spune ce nu fac bine. Spune-mi, măcar odată, ce fac bine.

Acestea sunt vorbele unui tată. Pentru că da, eu îmi amintesc. Îmi amintesc tot ce i-am zis încă din prima zi în care noi, cei mai speriați oameni de pe pământ, ne-am întors acasă cu o minune vie de care prea puțin habar aveam ce înseamnă, cât ne va cântări în viața fiecăruia în parte, cât ne va întoarce pe toate părțile, cât ne va durea, cât de mult ne va răsuci. Da. Pe toate părțile.

Și din prima zi, încă de atunci, am început.
Vezi că n-ai pus bine scutecul.
Lasă-mi-l mie.
De ce nu-i faci ceva să nu mai plângă? Nici de asta nu ești în stare.
Măcar spală și tu sterilizatorul.
Stai și tu cu el acum, nu mai suport, cum poți dormi? Tu nu-l auzi plângând?
Sigur te descurci?
Vezi că nu i-ai închis bine cămășuța.
De ce nu i-ai pus căculiuța dacă ați ieșit afară?
De ce l-ai lăsat fără șosete?
La ce oră vii?

Și nu s-a mai terminat niciodată.

Și acum, întreabă-te. De câte ori i-ai zis că face o treabă minunată? Că e un tată bun? De prea puține ori. De câte ori te-ai oprit în fața-i să-l vezi și pe el? Să te uiți și la el? De prea puține ori. De câte ori i-ai mai arătat că încă e și el acolo, că așa cum e, contează? Da, și aici, exact, de prea puține ori.

Apoi, s-a țesut așa… ca un fel de pânză de păianjen de care n-ați mai putut scăpa nici unul. Nici unul dintre voi. V-ați mai reîntors uneori unul la celălalt. V-ați mai atins. V-ați mai iubit. Dar parcă niciodată nu a fost la fel. Parcă, niciodată.

De multe ori ți-a venit să-i iei fruntea între mâini și să-l săruți
întruna, neîntrerupt. Dar ai făcut-o doar în gând.

De multe ori ai crezut că îl urăști, că el nu vă merită pe tine și pe copilul tău. Apoi ți-ai dat seama că greșești și ți-a fost ciudă c-ai gândit-o.

Și ai mai făcut ceva. Ai lăsat timpul să treacă, pânza de păianjen să se urce, să se depună, să se lege bine de toti pereții din casă. Din casa voastra. Unde altădată, v-ați sărutat și îmbrățișat și împreunat ca nimeni alții, v-ați scris pe trupuri unuia celuilalt și v-ați impregnat amintiri în golurile neumplute.

Azi, ce să îi faci? Te uiți în sus și o vezi. Vezi pânza de păianjen cum își face drum dintr-o parte în alta a tavanului. A camerei. A cuibului unde ați crescut. A mai trecut și timpul, a mai crescut și puiul de om din voi născut.

Ai vrut să iei mătura aia, s-o proptești acolo-n cărămidă, să ștergi cu ea toată pânza. Ai luat mătura, ai dat o dată, de două ori, dar n-a mers. N-a mers. Pânza nu s-a dus, nu s-a luat.

Și tot ce vreau eu aici să-ți spun e… să nu mai lași nicio zi, nicio clipă de acum înainte să se adune ochiuri în pânza aceea. Nicio milisecundă. Ca să nu regreți. Ca să nu plângi rău de tot. Ca să mai ai pe cine iubi. Ca cineva din tine mic să-și aibă omul lui mare.

Scutură pereții. Bine de tot. Rupe pânza de păianjen. Ascunde-o în sân și pune-ți o dorință:
pânza să dispară pentru totdeauna. Ca tu și tatal copilului tău să vă rămâneți tot… pentru totdeauna.

Credit foto: unsplash.com