Nu mai am cum, copile

Să te țin încă în burta mea, încât să stai lipit de mine mereu. Nu mai am cum.

Acolo îți cântam lumea întreagă. Acolo te-am auzit prima oară cum suni tu, cum bate o inimă în mine.
Acolo unde erai tu, aveam grijă cum mă așezam, stăteam mereu pe o parte, ca tu să respiri bine.

Curgeai prin mine copile, iar eu nici măcar nu știam cum arăți.

Că m-am schimbat? Da, e adevărat. Că mă atinge mai greu ce e rău? Da, și asta e adevărat și cred că se întâmplă datorită ție.

Sunt zile în care te-aș întoarce înapoi în mine, să te știu acoperit de pielea mea și atât, căci acolo erai bine.

Mă frânge tot ceea ce ți se întâmplă și îți face rău.
Te învăț cum să le faci față, sunt și eu acolo lângă tine ca un pion pe-o tablă de șah, mă țin după tine ca o nebună. De ce? Poate pentru că uneori mi-e frică să te las să cazi mai mult, poate cred că încă-i prea devreme.

Te-aș întoarce în mine atunci când mă vezi urâtă. Când îmi spui că nu vrei să mai vorbești cu mine. Atunci te-aș întoarce din nou sub pântecul meu, poate așa nu vei ști cum arată mama și nu vei mai crede despre mine asta. Eu o să îmi mângâi, ca atunci, pântecul umflat și o să știu că tu te apropii să vii.
O să fie ceva ciudat pentru inimă, ca și cum te-ai îmbăta fără să pui gura pe alcool.

O să fie adrenalină.
Și-un maraton de n-o să ai idee.
Și zile bune de tot.
Și din alea groaznice.

Dar de fiecare dată când simt că mă clatin, o să fac același exercițiu cu mine. O să te privesc. Vei sta în prag de ușă, îndepărtat de mine. O să te iau cumva în gând și-o să te întorc la mine în burtă.

Lipiți.
Așa o să fim.
Tu o să te ții cu ambele mâini de un cordon.
Eu o să simt piciorușe lovindu-mă.
Tu o să sughiți, eu o să râd.
Tu o să fii atât de protejat, eu n-o să am habar de ceea ce urmează.

Nu mai am cum, copile.
Nu mai am cum să te întorc la mine-n pântec, unde poate-i o lume mai veselă, o lume mai sigură, o lume în care eu să îți fiu continuu.

Nu mai am cum.

Încerc să fac cât pot.

Mama.

Credit foto: Shutterstock.com