Nu e vina ta, copile. Dar de ce o uit mereu?

Azi am avut o zi atât de plină: multe de dus la capăt, prea puține pentru care am reușit asta, prea deloc timp.

Încercând să mă împart în zece locuri și în același timp între fiul meu, muncă, acasă… la un moment dat mi s-a zgâlțâit pământul parcă și nu am mai reușit să fiu acolo. Să fiu acolo cu adevărat.

Eram nervoasă, agitația din mine mă depășea cu totul și simțeam doar că vreau să fug. Dar unde aș fi putut?
Așa că tu mi-ai zis: mama, sunt supărat. Și eu ți-am zis: și eu sunt supărată. Iar tu, tu, copile, mi-ai spus: iartă-mă.

Și supărarea mea atunci a luat alte proporții. S-a întins peste mine, a urcat pe pereți, pe tavan, a ieșit din casă și din bloc. Și atunci eu ți-am răspuns că nu. Nu, copile. Nu trebuie să îmi ceri iertare. Tu nu ai nicio vină. Tu nu ai nicio treabă cu ceea ce mă face pe mine suparată, cu ceea ce mă face pe mine întoarsă, cu ceea ce mă dezlipește pe mine și mă râcâie. Tu, nu. Nu.

Și mai ales, nu trebuie să îmi ceri iertare pentru supărarea mea. Ți-am povestit apoi, printre lacrimile de după ochi, pe care abia mi le țineam, despre asta.

Ți-am zis că uneori mă supăr că nu le pot face pe toate. Că uneori mă supăr pe munca mea, pe timp, pe mine că nu le țin la zi toate, că nu le adun cumva, că nu se face nimic de unul singur.

Și mai ales ți-am amintit că nu e vina ta, copile. Nu e. Și am știut în mine că și azi am uitat asta. M-am mustrat. Mi-a părut rău. Ce altceva aș fi putut face?

Nu am fost atentă la nevoia ta. Te puteam întreba de ce ești supărat, de ce simți asta, în schimb, egoismul meu a fost mai mult decât asta, a ieșit la suprafață și ți-a zis ție despre supăratea mea. N-am facut bine. O știu.

Acum tu dormi, eu scriu. Încă o zi în care-mi pare rău. Într-o zi, o să îmi fac un calendar. La finele zilei, voi trece acolo dacă îmi pare rău sau nu.

Acum nu știu, dar inima mea-mi spune că de cand ești tu, au fost zile mai multe însemnate-n mine cu “azi nu-mi pare rău”.

Credit foto: stocksnap.io