Nerușinato, te-ai pișat pe tine și mă faci de rușine acum!

Așa i-a spus. Iar fetița, fetița de vreo 2-3 anișori, și-a strâns mâna între picioare, încercând să-și ascundă pata umedă de pe pantalonii ei scurți roz, care acum erau de un roșu aprins, din cauza umezelii.

Așa i-a spus. Iar fetița și-a aplecat capul și a închis ochii.

Așa i-a spus. Iar fetița s-o fi gândit ce înseamnă cuvântul acesta- nerușinato, oare de la ce vine? Și apoi și-a adus aminte, că vine de la rușine.
Dar ea nu se simțea rușinată.
Se întâmplase ceva firesc. O trecuse, a uitat să anunțe, a scăpat pe ea.

Iar tu, tu mamă, care ți-ai făcut fetița nerușinată, nerușinată pentru un fenomen pur și simplu firesc, aș vrea să te oprești puțin în loc.
A cui e rușinea de fapt? A ei sau a ta?

De ce te macină atât de tare? De gura satului? Dar satul nu a fost acolo în locul tău, satul nu îți va crește copilul și nici nu va sta să îi schimbe scutecele, ca mai apoi să îl învețe să folosească olița și să renunțe la ele.

Tu, mamă, care i-ai spus fetiței tale că e nerușinată, cred că ți-ai pierdut cumpătul. Și mai cred că ai uitat să distingi între ce e al tău și ce nu e al tău, între ce poți controla și ce nu poți controla.
Un copil la 2-3 ani abia învață să își controleze această capacitate a corpului său, aceea de a urina singur, de a simți când este momentul.

Chiar nu cred că satul ar trebui să fie mai important decât corpul copilașului tău. Și nici ce crede și mai ales ce ar spune el.

Eram în magazinul acesta de haine și jucării pentru copii, iar mama aceasta de care vă vorbesc, fiind la casa de marcat cu fetița ei care scăpase pe ea, pentru că probabil abia învăța cum se face acest lucru de una singură, a început să îi arunce aceste vorbe copilului.

Apoi l-a luat de mână, mai mult împingându-l pe la spate, “să-ți cumpăr o pereche de pantaloni acum, că te vor vedea toți pișată și râd de tine”.

Aș vrea să punctez ceva aici clar. Eu nu sunt aici să judec sau să o arăt pe EA cu degetul. Poate mama era foarte obosită. Sau poate așa gândea ea. Nu voi ști niciodată.

Eu, care eram în spatele lor, i-am spus mamei să fie fără griji, că nu e nicio rușine.

Sunt aici să spun doar că nu ar trebui să vă fie rușine când copilașul vostru face pe el în public.
Și nici că nu vorbește, iar altul de vârsta lui o face.
Și nici că nu mănâncă așa ca X-ulescu.
Și nici că nu desenează oameni cu cap și picioare.
Și nici că nu știe să se dea pe bicicleta cu roți încă.
Și încă mii de alte motive.

Ah, și aș vrea să vă mai reamintesc ceva. Ceva ce poate uităm în zbuciumul de zi cu zi.
Orice cuvânt al nostru, al meu, al tău, ai el, al oricărei mame, este biciul cel mai lung, cel mai acaparator și cel mai dureros pe care-l putem trimite către inima copilului nostru.
Să avem grijă ce le spunem.

Nu sunt aici să dau lecții de etică nimănui, dar ceea ce le vom spune acum, ei vor spune la rândul lor mai târziu.
Sau și mai rău, vor fi exact așa cum le-am zis noi.
Sau vor face așa cum le-am reproșat noi.

Iubiți-i așa cum îi aveți, iar dacă ceva nu e bine, trageți linie și luați-o de la capăt.
Nu există copil rău, copil timid, copil nerușinat sau altele câte am mai auzit.

Mi-a spus cineva cândva ceva frumos:
El e copilul. Dar tu ești PĂRINTELE. Tu întotdeauna vei fi cu 2 secunde mai înainte față de el. Fă-le să merite.

Du-l tu de mână pe unde trebuie. Spune-i tu ceea ce trebuie, încât să capete încrederea aceea pe care doar de la a sa mamă și-o poate lua. Fii acolo cu totul. Ălea 2 secunde fă-le să merite.

Și asta vă zic și eu acum.
Voi sunteți PĂRINTELE.
El e doar… copilul.
În acele 2 secunde, fiți lângă el.
Sunt secundele care vor face diferența mai tarziu.

PS: Și nu, puiule de om, nu ești nerușinată, pentru că ai făcut pe tine. Și mie, dacă mă trecea și nu mă mai puteam ține și dintr-un motiv sau altul, nu puteam spune, la fel mi se întâmpla. Și vorba aia, eu am vreo… 30 de ani.

Credit foto: unsplash.com