Mic mi-erai

Ce mic mi-erai
Abia-ți distingeam gene de ochi,
Ochi de gene,
Atât de mic,
Că frică mi-era să te sărut pe ele.

Ochii ‘ceia gri verzui s-au colorat,
Parul ‘cela al tău soarele ți l-a pictat
Obrajii ‘ceia ai tăi în bujori s-au transformat
Ce mic mi-erai.

O nucă sub o piele de mamă,
Un braț mi-ajungea să te țin de la deget de mână păn’ la picioruș,
Dar toate pe rând mici n-au mai fost:
Cădița a rămas mică,
Pătuțul a rămas mic,
Hainele, nu mai zic –
Ce mic mi-erai într-o cameră cu două geamuri.

Acolo ți-am învățat silabele,
Șoaptele,
Strigătele,
Tot ce vedeai,
Și-atingeai
Și iubeai la mine.

Mi-erai mic –
Am vrut să te țin bine de tot, să te ascund pe undeva. Găsisem un loc bun de tot. Era undeva între atriul drept și atriul stang. Puțin dedesubtul aortei. Acolo aveam de gând să te învelesc,
Căci mic mi-erai.

Am râs. De mine și de timp.
Iar timpul râdea mai tare decât amândoi la un loc.

Acum te văd cum te-au lungit anii ăștia doi ai tăi, cum ți-au îmbogățit gene, păr, obraji și mâini.
Și alergi. Și ai voce. Nu mai sunt silabe. Sunt cuvinte. Nu mai sunt strigăte. Sunt toate nevoi de o ființă tot mică, dar puțin mai mare decât cel… cel … ce mic mi-era.

Ce mic mi-erai!