Mami, vii să te joci cu mine?

Te joci uneori cu toată ființa ta. Ești prins acolo într-o lume din care eu uneori mă decupez, mă dau la o parte voit, mă refugiez.

Mami, te joci cu mine?
Joacă-te singur, vin și eu imediat.

Dar tu nu înțelegi. Tu pleci, te încrezi cu totul în imediatul meu. Tu, copilul meu mic, eu, omul tău mare- de ce îți promit oare ceva și apoi uit? Tu te întorci, din nou:

Mami, te joci cu mine? Și ochii tăi dor, ochii tăi se uită-n mine și încerc să mă uit în altă parte deși știu. Știu că tu stai acolo, tragi de pantalonii mei, îmi iei fața cu mânuțele ălea două și încerci atenția să mi-o ții către tine.

Dar eu nu mă ridic. Eu nu vin după tine. Eu nu te urmez. Stau acolo în fotoliu. Pe scaun. La birou. Uneori în telefon, în laptop, sau cu orice alt robot care ar păli în fața ta ca valoare.
Și totusi o fac.
Mami, vii să te joci cu mine?

Și-ncerc să obțin un fel de amânare, un fel de întârziere, un fel de lipsă care să nu doară, care să nu mă facă să-ți văd iar acei ochi. Ochii tăi.

Și tu iar pleci. Și iarăși crezi în mine fără să-ți mai zic nimic. Fără să-ți mai promit că vin imediat. Și mai amestec încă o dată în oala cu ciorbă, mai tai niște cartofi, mai șterg iarăși masa, mai duc iar gunoiul, mai strâng iar mizeria de pe balcon, mai pun și rufele acelea la spălat și se face prânz, apoi se face noapte și eu îți sunt prea puțin dintr-o zi.

Cred că dacă ai putea, m-ai închide într-una din cutiile tale pline cu jucării.
Mami, te joci cu mine?
N-ar mai trebui să te agăți de mine, să mă privești cu acei ochi, să aștepți să vin sau să nu vin, să te simți singur.

M-ai scoate din cutia aceea și cred că aș fi cea mai frumoasă jucărie a ta. Te-ai juca fără oprire, fără dorință de altceva. Nu m-ai mai striga.

Mami, sunt fericit că te joci cu mine. Așa mi-ai spune atunci. Iar eu aș fi… un ursuleț de pluș cârpit, o mașinuță de colecție, o păpușă cu păr lung, bălai, o piesă lego ce ar umple lumea ta de joc.
Nu m-aș mai decupa atunci, nu aș mai sta cu un picior afară în treburile casei, m-aș potrivi complet lumii tale.

Mami, vii sa te joci cu mine?
N-ai mai ști cum e să întrebi zi de zi asta, uneori să primești răspuns, alteori nu, uneori să vin, alteori să nu, uneori să fiu acolo și să nu fiu în același timp. N-ai mai simți toate acestea.

Să-mi cer iertare este prea puțin. Să regret e și mai puțin. Să încerc să schimb e, poate, ceva.

Poate ar trebui să închid ochii. Să mă uit bine de tot la casa noastră. La pereții ce i-ai colorat cu cretă și creioane. Să-i strâng ochii și mai mult. Să fie varul tot căzut.

Copilaș, vii să te joci cu mine?
Și pereții să-mi răspundă în același glas de dor:
Copilaș, vii să te joci cu mine?

Tu să fii la casa ta.
Dar să fie, undeva, sub un pat, o cutie.
Cu un ursuleț de pluș cârpit.
Cu o mașinuță de colecție.
Cu o papușă cu păr lung, bălai.

Și urmele tale pe-un carton de cutie.