Mama-i omul ‘cela care

Se mai trezește încă o dată, obosită-n coate, să te învelească-n noapte.

Care plânge în ea dacă tu plângi.
Care mai stă încă puțin ascunsă să te privească după ce tu deja ai plecat și ușa ai închis.
Care îți așază ștrampii sub pantaloni și bluza sub paltonaș, să stea bine, să nu te deranjeze.

Mama e omul acela care simte toate lucrurile acestea și încă pe atât.

Care se întreabă mâine ce îți dă să mănânci.
Care e fericită când crești puțin mai mare cu încă un an, dar și mai fericită că încă rămâi puiul ei.

Mama e omul acela care se îndoiește de ea că nu e așa de bună. Că parcă, ar fi loc de mai mult.

Mama e omul de pe pământ care se învinovățește cel mai mult.

Mama e omul ‘cela care o să îți spună de multe ori da, de prea multe ori nu, dar te va iubi întotdeauna.

Mama e omul ‘cela care o să creadă într-o zi că nu o să mai facă față, iar imediat a doua zi, va simți că e cel mai puternic om din toată lumea, de câte-a reușit să facă de una singură.

Omul ‘cela pentru care vei conta mult și îndelungat.
Omul ‘cela care va face orice să îți fie ție bine. Și va gandi asta mereu. Să îi fie lui bine, să îi fie ei bine. De aia fac, de aia mă duc, de aia nu sunt, de aia…

Mama, omul acela frumos pe care într-o zi îți va fi cumva, necum, să îl vezi.
Poate nu o vei suna mereu.
Poate nu o să îți vină să te mai duci pe la ea așa des.
Poate vei ști și tu că ai crescut și asta e, acum ai viața ta.

Dar, fă ceva.
Uită-te din când în când în calendar și adu-ți aminte de o zi.
O zi de sâmbătă, într-un an de toamnă.
O zi în care omul ăsta ți-a fost mama aceea care…
a stat cu mâna pe spatele tău pân-ai adormit.