Mama aceea pe care ai auzit-o țipând

Eram eu.
Era ea. Erau ele.
Erai tu.
Sau poate vei fi tu.

Mama aceea pe care ai auzit-o țipând într-o zi am fost fiecare dintre noi.
Știu că nu ți-a plăcut ce ai văzut.
Știu că crezi că e josnică.
Știu că nu prea ai ce vorbe bune să îi spui și mai ales, știu că nu-ți vine.

Azi am fost într-un restaurant și am făcut-o. Am țipat la copilul meu care nu mai asculta, care încălcase orice limită a mea. Și ți-am simțit ochii, căutătura, gândul.
Ce mamă de nimic, asta cred că mi-ai fi zis.

Știi, mie nu mi-a fost rușine de privirea ta, mi-a fost rușine de mine.
De țipătul meu.
Nu-mi iese mereu asta cu răbdarea. Nu știu dacă ești părinte, dar cred foarte tare că nu ești. Din privirea ta. De acolo o știu.

Nu îți spun asta ca să mă scuz, pentru că nu există motiv cu adevărat întemeiat pentru ce am făcut.
Dar, uite, părinților li se mai întâmplă asta.
Să țipe, să își piardă cumpătul, să arunce vorbe grele.
Nu, nu e bine.
Și nici nu o spun ca să ne absolvim sau să mă absolv pe mine.
Asta nu mă scutește de la a fi o mamă bună, calmă și cu răbdare.
Asta nu mă scutește de la a îngenunchea lângă copilul meu și a-i asculta și accepta furia.

Dar uneori eu cedez în fața lui, uit unde să spun stop, unde să pun punct și limita e călcată în picioare. Știu c-am dat greș. Și atunci se întâmplă asta. Țip. De parcă aș câștiga ceva. Cred că e de fapt, da, un strigăt de ajutor.

Așa că data viitoare, data viitoare când mă vei mai auzi că fac greșeala de a țipa la copilul meu, nu-mi spune nimic. Nici nu mă întreba dacă am nevoie de ajutor.

Doar ceva fă pentru mine.
Privește-mă mai blând.
Atât.

Și eu o să îngenunchez lângă copilul meu, pentru că ochii tăi o să-mi dea puterea să fac asta.

Credit foto: pexels.com