Liniște și gol

Am fost plecați de acasă. L-am întrebat pe Om cum a fost fără noi. 
Liniște. Așa îmi zice. 
A fost liniște. 
Și gol.

Liniște și gol. Așa e când îți lipsește familia de acasă, din cămin, din cuib. Când dimineața, poate, dormi mai adânc, mai mult și mai bine. Dar la ce bun? Când nu auzi gălăgia unui copil care-ți bate-n ușă mama, tata, mami, tati. 
Știu că atunci, fix atunci, în zorii zilei, îți vine să arunci cu ceva, să te arunci poate pe geam și norii să te prindă-n brațe.

Dar, când ai liniște în casă dimineața, știi că nu-i copil acolo. Știi că nu-s brațe care se vor atârna de tine și știi, mai ales, că nu ai cui să îi faci un ou fiert bun, că nu se va linge nimeni pe mâini, pe față și pe coate de dulceața ce o vei întinde pe feliile de pâine. 
Și așa, cu casa goală, cu casa în liniște, îți vei mânca oul și dulceața, singur. Vei gandi hmm, dar bine-i să mai fie liniște.

Pisica va căuta prin casă, le va simți și ea urma celor lipsiți, se va tolăni în fotoliu, se va bucura și ea de atâta liniște, de unde o veni atâta liniște și cum de, așa-și va spune printre mustăți. 
Tu-mi vei da un mesaj: lui Motănilă i-e dor de voi. 
Lui sau ție? 
Tu nu-mi vei mai răspunde.

Grăbit, îti vei continua ziua, zilele, făr’ de noi, plecați de lângă tine.

Va fi tot liniște în casă. 
Pentru că, fără un copil zgomotul își pierde puterea, 
Jucăriile toate ațipesc, amuțesc, mor.
Oamenii mari nu mai știu și n-au habar să se joace singuri.

Tu, singur acasă, îți vei poticni degetele de la picioare în vreun cub uitat pe podea. Ah, fir-ar al n… și apoi vei zâmbi. Te vei gândi la el, la piciul tău. Băi, cât de dor mi-e de el.

Și gol. 
Atunci vei simți. Că poți avea liniștea, poți avea timpul, poți avea o bere cu prietenii demult apuși, poți alerga în parc, poți merge făr’ de grabă să cumperi o apă, un ce vrei tu. Nimeni n-o să te sune. Hai, vino odată, ce stai atât, plânge copilul, te așteptăm, i-e foame, i-e sete, trebuie să-l băgăm la somn, te așteaptă, întreabă de tine.

Vei simți golul acesta. Și în milisecunda aceea, vei simți totul.

Iubirea ta mare pentru un om atât de mic. 
Fericirea ce nu ți-o poate înlocui nimeni și nimic fără de el. 
Grija pentru el. Oare cum o fi? Oare ce o face acum? Pfiu, dar chiar abia aștept sa vină acasă.

Vei mai răsufla puțin. În liniștea casei. Te vei mai perpeli oleacă în golul tău dinăuntru. Te vei întreba dacă așa simt oare toți tații, toți cei plecați de lângă cei dragi, apoi îți vei uita gândurile, vei adormi.

Ce bine-ar fi fost acum să-l văd. Să îl sărut de noapte bună. Să îl țin puțin în brațe. Să mă-mpingă hai, tati, du-te, vreau țiți de la mami. Să-l văd cum suge viață de la mama lui din piept. Să știu că-l las într-o cămăruță și acolo el respiră, dincolo de peretele meu.

E-o casă mult prea liniștită. 
Un gol prea greu de dus.
Când cei dragi plecați,
Lipsiți sunt de acasă.

E liniște și gol… dar nu se-mpacă ele, așa o vei simți.

Și-n toată liniștea și golul casei, 
De noi nevoie vei simți.