Într-o zi, copilul meu mi-a zis așa:(…)

Într-o zi, copilul meu mi-a zis așa (…)

Mami, lachimile sunt de aluncat. De ce, pui? Că nu sunt bune.

Așa mi-a spus azi puiul de om. Se lovise la genunchi de piciorul mesei. Și mă gândesc câtă iubire poate încăpea în acest omuleț, care a început să învețe să meargă pe bicicleta fără roți, care pe zi ce trece învață un cuvânt nou, care mă îngână, mă prinde de obraji și-mi spune: mama, eu te iubesc pe tine! L-am întrebat într-o zi de ce.

De ce mă iubești, măi, puiule? Pentu că ieși cu mine în parc.

Copiii ne iubesc așa, total. Nu cu jumătăți de măsură. Ne iubesc pentru că le dăm de mâncare, pentru că ieșim cu ei în parc, pentru că le colorăm soarele din cartea de colorat. Pentru că îi spălăm, pentru că suntem chipul pe care îl văd cel mai des și ei știu, ei știu că din noi au venit ei.

Ce mă surprinde la el e cum reacționează atunci când mă vede abătută. Într-altă zi eram atât de supărată, încât el s-a uitat în ochii mei, apoi și-a mutat privirea gravă și apoi a început să râdă.

De ce râzi? Îmi pace să lâd.

Și atunci mi-am dat seama că era o formă a lui de a-mi arăta că mă iubește, că sunt în siguranță, că pot să fiu suparată sau că pot să râd, dar depinde doar de mine cum las să mă deschidă lucrurile exterioare.

O altă învățătura mi-a picat astăzi, dupa cum vă ziceam, când a apăsat pe cuvinte și a susținut tare: lacrimile sunt de aruncat.

Unde, pui? Pe jos. Pai și ce fac ele pe jos? Le ducem la gunoi. De ce? Nu sunt bune, mami.

Mame dragi care țineți în inimă un copil, doi sau poate trei, ascultați bine de tot ce spune puiul ăsta al meu: lacrimile sunt de aruncat. Ai voștri pui ce spun? Ce vă spun, încât vă schimbă universul?

Credit foto: Colorful photos by Ana Maria