În părul tău mi-am găsit liniștea

Tu știi? Tu știi de câte ori ți-am sărutat părul? Știi că mi-am cufundat fața-n el? Știi că am făcut-o ca să mi se piardă lacrimile în firele tale de păr și mi-era rușine?

Nu voiam să mă vezi așa.

Tu știi? Când ai venit pe lume, prima oară ți-am mângâiat părul moale. Și de fiecare dată când nu știam încotro să o iau, ți-am mângâiat părul.

Și acum ți-l miros mereu după ce adormi, ca o nebună, ca și cum nu m-aș sătura nicicând și miroase la fel.

Părul tău a rămas cu același iz de om mic și bun, de ceva rupt dintr-un rai pe care eu nu-l știusem până la tine. Și mai rău, nici nu crezusem în el.

Am trei ani de când îmi ești și eu continui să îți sărut părul.
Când mă simt nesigură.
După ce te cert.
Când te îmbrățișez.
Când ne jucăm.
Când nu mă vrei. Până și când nu vrei să fiu acolo atât știu să fac. Să plec, dar nu înainte de a-ți săruta părul.

Cred că am vrut să las puțin din mine în părul tău. Și cel mai mult îmi place că părul tău e ca al meu și că semănăm aici. E des și lung și moale. Și plini de povești.

Ale mele sunt și cu monștri și cu lucruri mai puțin frumoase, dar părul tău, părul tău, copile, e cea mai bună poveste.
O citesc în fiecare minut pe care-l am și o trăiesc până la capăt.

Cred că mulți vor râde de mine când vor citi rândurile astea. A luat-o razna, vor spune.
Cum să scrii despre părul unui copil?
Dar eu cred că mamele vor înțelege.
Și mai cred ceva.
Că-și vor lua fărâma de om aproape și ca în fiecare seară, vor mângâia același păr inconfundabil.

Cum se simte povestea răsfirată în degetele tale, mamă?

Foto credit: Unsplash.com

**
PS: Despre ochii lui, am scris aici.