Exercițiu. Ce fac atunci cand mi-e urât. Închid ochii. Te văd. Și-ești prea frumos.

Sunt mama ta și-mi place de tine de mor.

Când nu-l aveam pe mic, mereu mă-ntrebam de ce fiecare părinte, dar fiecare părinte în parte își iubește propriul copil așa. De ce îi pune aripi și-l vede zburând, de ce copilul său e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai drag.
Ei, bun. Și m-a lovit și pe mine. Sunt mamă acum. Și da, la fel simt și eu. Că el e al meu și că el le are pe toate cu cel mai în față.

Nu știu exact ce îmi place cel mai mult la el, dar știu că-mi place de mor de el.
Îmi place când îmi adoarme pe o parte și-mi pot băga nasul în părul lui. Îmi place mirosul lui de păr curat, murdar, de amestec de pui sau boboc. Cred că asta îmi place cel mai mult.

Sau poate, îmi place la el cel mai mult cum leagă câte două cuvinte și vorbește la persoana a treia. Cade Mac (Marc cade), joacă Mac, spală Mac, funduleț Mac stă, fumoasă mami.

Sau poate că-mi place când mănâncă cu mâinile, cu gura, de zici ca n-a mai văzut niciodată mâncare. Îmi place asta, pentru că la noi se întâmplă rar, el nu e un mâncăcios.

Sau îmi place când, chiar dacă nu mai este alăptat, vrea întotdeauna să țină o mână pe pieptul meu și acolo pare că se naște din nou, că îi trec toate, că e fericit, pur și simplu fericit.

Îmi mai place când sunt la ușă și nu-mi găsesc cheia și daca n-ar fi așa mic, aș ști sigur că ar sparge ușa de bucurie, doar să mă vadă mai repede.

Îmi place când spune nu vreau și nu pot, pentru că asta înseamnă că devine cât mai mult el, iar eu devin cât mai puțin mama lui geamăn, iar asta doare și place, ceea ce e ciudat.

Îmi place că dacă își sărută tatăl, întotdeauna vine, după, să mă sărute și pe mine.
Îmi place cum mă pupă. El își bagă capul, funtea, obrazul în fața mea. Aidoma pisicilor ce vor mângâieri. Niciodată nu pupă el de-a binelea.

Îmi place că se dezbracă singur, și mai ales felul în care își dă jos scutecul și-l duce plin de pipi la gunoiul lui. Da, pentru că are gunoiul lui mic, unde poate arunca ce vrea.

Îmi place fața lui după ce face toată cutia de puzzle-uri.
Îmi place felul în care a ieșit el: uneori pare o fetiță, dar e un băiețel de turtă dulce. Spun asta, pentru că e oacheș, e sincer, e blând.

Le are și el pe ale lui de copil, normal. Dar chiar și așa, sunt dăți în care îmi place chiar și atunci când plânge, chiar și atunci când e furios, chiar și atunci când se frustrează, pentru că asta înseamnă că crește. Că se face mare, că are emoții. Și ce e mai frumos și mai sănătos decât să îți exprimi tot ce aduni în tine?

Ce nu-mi place la el? La el nu-mi place de mine. Da, așa e. Când nu îmi fac suficient timp să mă joc cu el. Când întârzii. Când nu mai am răbdare. Când plânsetul lui mă înfurie, în loc să îl compătimesc, când sunt prea plină de ale mele de om mare și nu mai am loc și pentru el, un om atât de mic.

Daca m-aș putea fixa pe mine, daca m-aș putea odată și odată doar să mai las din ele undeva deoparte, poate că ar fi mult mai liniște.

Și, cam asta e. De aceea fiecare părinte își iubește cel mai mult copilul. Nu, nu pentru că e al lui și asta e, ci pentru că acel copil i-a arătat alte forme ale lumii. I-a desenat culori. I-a pus în palmă inima. I-a fost mereu lângă. L-a așteptat.