Dorința unei mame în vorbe de copil

Să nu vă supărați pe mine, dar uneori mă-ntreb dacă mâine n-aș mai fi, oare pentru el ce-aș fi? 

Ceea ce urmează e dorința mea. Așa aș vrea să îi rămân în amintire. Și de-ar fi (Doamne ajută!) să trăiesc o sută de ani, să-l am și să-l văd, la sfârșitul lor, așa aș vrea să zică: 

Să spună atunci: mama mea era frumoasă. Dar nu în sensul propriu al cuvântului. Se supăra uneori atât de rău pe mine, dar tot mai găsea cumva, de undeva, un zâmbet smuls la final de ceartă să-mi arate. 

Că așa era mama, era frumoasă. Și așa-s toate mamele, frumoase.

Să mai spună: mama mea era credincioasă. Ea nu se închina. N-o vedeam niciodată, nu. Dar știam că în gândurile ei cele mai ascunse de dincolo ea, atunci când își închidea ochii, când își lăsa noaptea în sfârșit pleoapele să se liniștească, spunea acolo-n ea, cele mai frumoase rugăciuni. Își făcea icoane-n minte, cărări către Înalt și acolo mă ținea și pe mine. Acolo mă amintea mereu. Să aibă cineva grijă de copilul ei mereu. 

Că așa-s toate mamele, așa se roagă toate-n gând. 

Să mai spună: mama mea era tare. Uneori aveam impresia că dacă aș fi alergat tare de tot în ea, să mă ghemuiesc în ea, aș fi făcut un cucui mare de tot în vârful capului. Dar cu toate acestea, brațele ei, pieptul ei, nu s-au simțit niciodată stane de piatră. Cred că avea dinăuntrul ei doar ceva tare, ca să poată face față mie, lumii, tatălui meu și cui mai trebuia. Dar pe de-afară, ah, ah, ce moale era mama! Ce culcușuri, ce cuiburi îmi făceam la sânul mamei noapte de noapte. 

Că așa-s toate mamele, loc de adormit puii la inimă.

Să mai spună: mama mea era om bun. Așa cum era ea, cu toate crăpăturile ei de la coate, de pe buze, de pe tălpile picioarelor, acolo unde vedeam în limpezime tot ce suferise ea de-a lungul vieții, căci acolo se vedea bine de tot nu durerea cărnii, ci durerea sufletului, și acolo aș fi vrut să o sărut. Să îi iau mâinile în mâinile mele, coatele, buzele, tălpile picioarelor să i le mângâi. Dar nu mă lăsa mama. 

Că așa-s toate mamele. Ele să fie mereu ultimele. 

Mama mea era… mama mea. Și a fost cea mai frumoasă pentru mine. Cea mai dragă. Cea la care m-aș întoarce din păcate, din neștiință, din negare și din frici. Cea la care m-aș întoarce și în viața următoare, de-aș avea-o. 

Mama mea.