Dar tu… tu mă mai vezi femeie?

Oprește-te puțin. Așază-te pe-un scaun. De ce te grăbești?

Așază-te puțin.
E greu să ne mai privim în ochi, dar eu nu știu cum altfel. Cum altfel să vorbesc cu tine, cum altfel să ți-arăt.

Ne-am certat de față cu copilul nostru și între noi s-au înălțat, spărgând pământul, două ziduri. Eu nu te mai vedeam pe tine de zidul meu. Tu nu mă mai auzeai pe mine de zidul tău. Copilul nostru a trecut printre ele. S-a rostogolit ca într-un tunel, dar îi era greu. Ceva îl ținea acolo între noi, prins între ziduri.

Tu mă mai vezi femeie? Sau sunt doar mamă a copilului tău?
Sau cine-ți sunt?
Poate o perdea care-ți stă peste gene și nu știi cum să o dai la o parte.

Spune-mi, dacă încă rămânem aici amândoi, are vreun rost și dacă da, cum arată el?
Sau nu-mi mai spune nimic.
Nu-mi mai spune nimic în seara aceasta.
Fii tăcere.
Fii ceva care să poată sparge zidul ăsta nenorocit.
Fii ceva mai mult de atât.

Eu o să-mi pun aripile de femeie și o să zbor deasupra zidului meu. Aripile de mamă le voi lăsa să-mi îngrijească omul mic.

Ție, om care nu mai știu dacă ești al meu, ce să îți fac?
Cum să te aduc din nou pe scaun?
Cum să-ți vorbesc?
Cum să ne vorbim din nou?

Dacă mai stăm în casa asta, oare ai putea să mă vezi mai mult decât o mamă?
Să știi că în mine am ce am avut dinainte să fiu mama copilului tău.
Să știi că mă pot prelungi până-n orizont, până-n univers și până la ghețari.
Chiar și până-n inima ta.

Dacă o să mai stam în casa asta amândoi, pune-ți mănușile. Vom sparge zidurile ăstea. Eu te ajut pe tine, tu mă ajuți pe mine. Ne dăm jos mănușile și ne prindem mâinile însângerate. Ori așa ori nicicum.

Le spargem. Între ele stă un pui de om.

Cu drag,
O femeie de dincolo de zid