Dar până când să mai strâng jucării după tine?

Și mi-a venit gândul ăsta tâmpit, de m-am înciudat imediat după.

|Și până când să mai strâng jucării după tine? Doamne, abia aștept să nu mai strâng jucării după tine.|

Apoi, imediat după, mi-a venit să-mi mușc limba. Să-mi mușc limba tare de tot. Dar eu nu spusesem nimic. O gândisem. O gândisem doar. Era acolo, în creier, în tâmple, în minte. De ce o gândisem? De ce mi-a venit așa?

Și odată cu întrebarea aia fulgerându-mi în moalele capului, a mai venit un gând turbat. Când nu te aveam pe tine era și casa asta aranjată, aveam spațiu, acum nu mai poți face un pas că te lovești în ceva. Mașinuțe, cărticele, puzzle-uri, plușuri, lego, stop. STOP.

Dar de ce trebuie să se joace cu toate deodată? Dar cine i le-a luat?
Și știam că eu. Eu, eu, eu i-am luat toate jucăriile. Și atunci?

Nu eu eram aceea care se ducea în oraș să-și ia și ei ceva, dar se întorcea cu plasa plină pentru el? Nu eu mereu cumpăram câte ceva, pentru că știam că vin acasă și uite cum se bucură, uite cum face ochii aceia mari, uite cum întinde mânuțele, uite cum zice ce-ai luat, ce-ai luat, mami?

Mu țu mesc, mami. Mu țu mesc!

Nu eu? Ba da, ba da, eu. Și atunci? Ce făceam acum? Adunând jucărie după jucărie, simțeam cum cade vina grea de pe umeri, pe genunchi, pe fiecare deger de la picioare și mi-a părut rău.

Mi-a părut atât de rău pentru gândul meu.
Știți de ce?
Pentru că am închis ochii.
Și apoi i-am deschis.
Și m-am trezit în ziua aceea.

În ziua aceea în care nu mai strâng nicio jucărie după el.
În care totu-i la linie în casă și la loc.
Și știți cum e?
Știți?

E negru, e liniște
Și doare.

Doare, de la dor.
Dor de-a strânge o jucarie. Măcar una.