Dă-i tinerețea ta, mamă, nu bătrânețea

Știu. Știu că într-o zi o să îmi pară rău de tot. Știu că într-o zi mi se va descreți fruntea asta.

Mi se vor săpa atunci ridurile și mai adânci în piele. Atunci nu o să mai pot plânge, căci lacrimile se vor pierde în tot ce am trăit. Și așa, bătrână cum voi fi, o să te văd.

Și mai ales, o să mă văd. La început nu o să pot. O să-mi strâng ochii tare, tare de tot, până la durere. Apoi o să îmi fac curaj. O să te privesc. O să mă privesc.

Tu, mic, mic de tot, o idee de doi ani și un pic. Te joci. Țipi la mine, alergi prin casă, te ții după mine peste tot. Râcâi în ușa de la baie.
Mami, mi-e sete!
Mami, făcut caca!
Mami, unde mi-s cuolire?
Mami, veau covigi.
Mami.

Și eu, eu sunt și nu sunt acolo. Pare că aș vrea să fug de tot ce e acolo, să fug afară. Să cobor scările până mi s-or împletici picioarele și să dau de aerul de afară. Să fie rece, încât să mă facă să mă trezesc.

Ce făceam? Ce era cu mine? Ce se adunase în mine și dincolo de mine? Parcă nu ți-eram mamă, ci străin.

Mă uit la mine atunci și nu-mi vine a crede câte am pierdut.
Să stau cu tine ore-n șir și să ne uităm pe tavan. Să-ți vorbesc, căci așa-mi ziceai mereu: mami, vorbește-mi, vorbește-mi, mami.

Și eu, eu care până atunci voisem să vorbești, odată ce o făcusei, voiam să taci. Să fie liniște.

Tu erai de neînțeles sau eu prea vinovată?

Și așa, bătrână cum vei fi, vei avea telecomanda asta în mână. Vei apăsa azi pe un buton, mâine pe altul și prin față ți se vor răsfira pe rând momentele. În care ai fost al naibii de puțin prezentă. Și te vei înfuria. Vei strânge tare telecomanda în mâini. Până la durere, iar.

Ce era cu tine? Ce-ți lipsea acolo? Aveai un copil atât de plin de frumos și de viață, iar tu te lăsai prinsă de mizeriile vieții de zi cu zi.

Gândurile ălea care te sfârșeau încetul cu încetul și care nu te lăsau să-i fii mamă așa cum trebuie.

Hai să-ți spun ceva.
Când bătrână vei fi, timpul nu o să-l mai poți manevra ca azi. Deloc, chiar deloc. Crede-mă, ți se va răsuci în tine cuțitul ăla plin de remușcări atât de tare, încât o să ai impresia că înnebunești.

Și vor rămâne doar momentele.

Fotografiile. O cameră cu un pat în care nu vei mai dormi cu el. Niște haine, dacă or fi și acelea, pe care și le-a lăsat la tine, ca să mai vină din când în când, dar nu prea o va face.

Cu atât. Cu atât vei mai rămâne.

Așa că, fă acum, tănâră mamă, fă acum ce nu o să mai poți să faci atunci. Nu pentru că nu vei vrea, ci pentru că nu va mai fi acolo.

Trăiește acum lângă copilul tău.
Joacă-te cu el.
Mai trăiește odată și încă odată.
Ca atunci când vei avea telecomanda aia în mână, să nu te doară degetele, ci să plângi de fericire.

Credit foto: unsplash.com