Cu mâinile spre noi

Căpșorul și părul,
piciorușele și degetele,
Ochișorii și genele,…
obrăjorii și buzele:
Toate,
dar toate,
Ți-au crescut în mine.

Uneori, cred că și sufletul ți-a crescut în mine. Altfel, n-aș fi trecut prin atâtea. Cred că tu nu numai că ai crescut în mine, dar m-ai crescut pe mine din nou. De la zero la zece, apoi la infinit. Și poate încă un pic.

Mâinile care-mi țineau gâtul să nu se frângă de oboseală,
Inima care s-a coborât lângă mine și a înțeles,
Nasul pe care zi de zi apăsat l-am sărutat-
Toate acestea ți-au crescut în mine. N-au întrebat cum, n-au întrebat cât.

Am simțit cum uite așa de pe o zi pe alta, te faci mai tânăr și mai frumos. Am simțit că eu mă fac ma bună și mai bătrână. Dar nu era de rău, era de bine. Știam că eu învăț prin tine, că mă transform, că mă regăsesc.

Nu am vorbit cu nimeni niciodată. Despre cât însemni tu de mult pentru mine. Adică, da, le ziceam, îl iubesc mult de tot, mult. Dar cine nu-și iubește copilul mult, mult de tot? Eu aș fi în stare să urc vulcani, să mișc cascade, să mă duc unde ar fi pentru tine. Să plec de acasă, să plec de oriunde-aș fi dacă tu nevoie ai avea.

Cred că e un fel de esență ciudată, zdrobitoare, asta din care sunt făcute mamele. Eu nu zic că tații nu-s eroi pe pământ și ei. Ba da, și ei fac, și ei simt, și ei iubesc și se dedică.
Dar, să mă ierte orișicine, o mamă dărâmă. Ziduri, vieți, mușcă, sparge, calcă în picioare. Asta face pentru copilul ei.

Și mă întorc de unde am plecat. Cum să n-o facem? Când în noi au crescut? Când din noi au venit? Oare se vor mai întoarce spre noi?

Poate că tot speranța e ceea ce compune sufletul de mamă. Într-un final cu ea rămânem.
Că, așa cum om fi fost, că așa cum ne-om fi purtat, că așa cum om fi greșit, ei se vor întoarce.
Cu fața.
Cu mâinile spre noi:
Ia-mă în brate, mami.

Cu mâinile spre noi.

Credit foto: unsplash.com