Corpul

S-au adunat anii. Unul peste altul. S-au ridicat peste tine, ți-au strâns pielea între degete și ai simțit cum te doare. Ți-au zbârcit pielea. Ți-au făcut-o mai aspră. Fața îți era dintr-odată sărată. Nu de transpirație, ci de lacrimi. Din nostalgii. Din ceea ce ți-ai adus aminte.

S-au adunat anii. Unul plus unul plus încă unul. Nu ai timpului, nu, nu, nici ai ceasului de pe noptieră, nu, ci ai lui. Anii copilului tău. Unu. Doi. Trei. Și nu s-au mai oprit.

Tu ai rămas în tine. În corpul tau. 
Îl mai ții minte? Îl mai plângi în vreun chip? La început l-ai simțit din ce în ce mai greoi. Picioarele și mâinile umflate. Vergeturile care ți-au biciuit coapsele, șoldurile, sânii, spatele- atât de aspru. Prea aspru pentru vremea aceea. Erai tânără și fragedă și nu știai. Nu știai cum să te bucuri de cicatrici. De mărturii de viață.

Te-ai îngrășat. Ai plâns. Ți-au atârnat sânii. Ai plâns iar. Rănile. Tăietura dintre picioare. Operația dintr-o parte în alta a abdomenului. Au fost zile în care nu te-ai recunoscut. Ai plâns. Nu știai. Deloc nu știai atunci și nimeni nu ți-a zis.

Că dungile nemiloase, roșii pur-sânge, se vor face, într-o zi de vară, albe. 
Că sânii se vor scurge de lapte și se vor reîntoarce. 
Că linia cea neagră va pleca undeva, departe.
Că toate bubele ce-ți mutilau fața și spatele își vor retrage ghearele. 
Că părul va înceta să cadă. Fir de-a fir. 
Că vei redeveni tu. 
Fața ta. Pielea ta. Sânii tai. Picioarele tale. Pântecul tau.

Cât de frumoasă ești acum! 
Când corpul tău de mamă, tot, zvâcnește a toată viața din lume. A toată viața ce-ai creat-o. A toată viața ce ai dat-o. Din pielea ta ieșit-a soare, iar corpul tău cămin a fost. Pe rând, cuib, aer și apă. Pentru-o altă viață.

Te rog, în ceas de seară, în miez de noapte, atinge-ți trupul, dragă mamă. 
Scrie-ți pe el cu degetele: aici a stat viața timp de 9 luni. 
Scrie-ți pe el cu ochii: aici am văzut minunea.
Scrie-ți pe el cu sufletul: aici am simțit, pentru prima dată, un țipăt ce-a venit pe lume. O inimă ce avea să bată din clipa aceea, zi de zi.


Sunt zile, ca acestea, în care-mi las degetele să te mângâie. Uneori, în iluzia-mi de mamă, încă cred că ești acolo. În mine. Că te îngrijesc. Că te aud, că te simt și că te pot proteja cu totul meu. Cu corpul meu. Cu-o carapace de burtică.

Te mângâi. Ai fost aici. În mine ai crescut.
Și azi nu mai plâng. Nu mai plâng deloc. 
Știu că din trupu-mi mi-a ieșit eternitatea.

Credit foto: unsplash.com