Ceva căruia i-au zis IUBIRE

Așa i-au dat numele. Și lasă-mă să ți-o recunosc, voiam să-ți pun și tie numele așa. Să te strig de dimineața până seara, în cârcă, pe umeri, în brațe, iubire. Dar ar fi râs lumea de mine.

Apoi, m-am gândit la ceva. M-am gândit că are și alte nume.
Mâna ta în palma mea când adormi. Căldura.
Vorbele pe care doar eu știu să ți le zic, da, doar eu, copile, ca să-ți transform plânsul în râs într-o clipită.
Și încă altele.
Nebunia ta de a râcâi în lumea asta să descoperi câte și mai câte. Să vrei să miroși totul, să atingi totul, să știi tot, despre orice. Mami, ce e asta? Mami, de ce?
Și eu să știu toate răspunsurile.

Să mi te lași pe piept și să fie atât de puternic corpul tău încât să-mi intri la loc în inimă, dar acolo, culmea, să te găsești tot pe tine. Îți dai seama? Îți dai seama ce face iubirea pentru un copil dintr-un om? Din mine? Oare și la alții e așa? Oare și ei simt la fel?

I-au zis iubire. Eu i-am zis așa cum te cheamă pe tine. Și acum, când îți zic numele, știu că rostesc poezia lumii. Știu că nu mai am de-a face cu singurătatea.

I-au zis iubire. Eu am râs, căci credeam că mie n-o să mi se întâmple sau că nu e chiar așa. Când îmi spunea mama mea, da, copile, buna ta, când îmi spunea ai să vezi tu cum o să-ți iubești copilul atunci când o să-l ai, ai să vezi, crede-mă, pe drept, n-o credeam. N-o credeam.

I-au zis iubire. Eu i-am zis ceva mai mult de atât. Și culmea, n-am știut să găsesc cuvinte pentru ea. Ce poet sunt eu?

Sunt mamă doar și pentru asta, pentru cum i-au zis ei – iubire,
Ei, vezi tu,
Eu pentru asta-
N-am cuvinte
Am doar inimă, copile.
Inimă.