Ce îți este cel mai greu să îi oferi copilului tău?

Această întrebare o să doară. Pentru că ți-e frică de ea. Pentru că te gândești că nu ar avea de ce să existe o astfel de întrebare. Pentru că nu îi vezi sensul. 

Pentru că la prima vedere, te gândești că tu, ca părinte, îi oferi tot. Cum ai putea să nu-i oferi tot? Ce fel de părinte ai fi? Așa-ți auzi ecoul din gânduri.  

Și da. După aceea începi să dezgropi. Ies la suprafață. Ți-e frică. Te gâtuie mii de emoții. Nu știi ce e. Sau știi, dar ți-e teamă s-o recunoști. 

Ce îți este cel mai greu să-i oferi copilului tău? 

Afecțiune? 

Jucării?

Cadouri? 

Mangâieri? 

Timp? 

Haine? 

Joacă alături de tine? 

Pe tine bine? 

Pe tine împreuna cu tatăl lui?

Este ceva. 

O știi. E acolo. Și uite-o cum iese.

După ce ți-ai răspuns, vei privi în jos. Inima ți se va strânge. Ți se va strânge atât de tare încât vei crede că-ți iese cumva afară din tine. 

O să îți bubuie ca o explozie între  coaste și apoi se va face liniște.

Acum înțelegi? 

Nu ești vinovată, dragă mamă. Te privești în oglindă.

Copilul tăi devine fără să fi premeditat, fără să fi vrut, tu. Devine acel tu când erai mică. Și te vezi pe tine mică în el. În ea. Pe tine mica, oh, și ce frântă ești. 

Afecțiunea.
Jucăriile.
Cadourile.
Mangâierile.
Timpul.
Hainele.
Joaca.
Pe mama bine.
Pe mama și pe tata împreună.

Toate acestea care n-au fost. 

Mama, unde e mama ? Unde e mama ta, mamă dragă? 

Sau, mai bine întreb, unde e mama ta, copil mic ce ești acum mare? 

Fericirea copiilor noștri crește din rădăcinile trecutului nostru. Nu-i pune pansamente și crede că va trece.

Palmele mamei.
Urletele lui tata.
Certurile.
Casa care te apăsa.

Erai mică și n-aveai nici cea mai mică vină. Cum puteai să te împarți? 

Cum puteai să distingi, să alegi, să nu te doară al naibii de rău? 

Cum? 

Ce ți-e cel mai greu să îi oferi copilului tău? 

Ceea ce-mi răspunzi e lipsa ta de copil cea mai mare. Vindec-o, umple-o și las-o să plece.

N-a fost vina ta, copile. 

Credit foto: pexels.com