Ce ești tu? 2 ani și-un pic

Îți țin căpșorul între pieptul și picioarele-mi strânse, iar tu încapi perfect acolo. În acel loc. 

Pe burta mea îți odihnești părul frumos, fața, gura din care mai cad uneori două-trei băluțe de durere de dinți (a naibii de grea durere, cine-o fi inventat-o? O durere așa mare pentru un om așa mic). Și-mi vine să te mângâi atât de tare, atât de adânc, încât să te cuprind și să nu te mai uit niciodată. 

Cum ești acum, pe mine. Cum te miros de la o mână distanță. Cum te cunosc de la deget mic pănă-n creștet de puf gălbior amestecat cu brun de soare. Doamne, nu știu dacă o să mai trăiesc vreodată toate astea. Nu știu. 

Și nu știu cum să te rețin, nu știu cum să îți rămân, nu știu ce să fac. Dacă să te trezesc și să îți zic încă o dată cât te iubesc. Dar pentru tine ar fi doar un te iubesc în plus și… de ce aș face asta?  

Dacă să te strâng atât de tare, încât să fie o îmbrățișare de care să-mi aduc mereu aminte. Dar de ce să fac asta, acum, în negură crăpândă? Oh, mi-s grele toate emoțiile ăstea de mamă. Apasă, râcâie și nu mă lasă să dorm. 

Credeam că doar atunci când erai o fărâmă de om, un ceva mic, mic, prea mic, doar atunci aveam insomnii de mamă care nu e bună pentru tine. Dar uite că și acum am. 

Dar acum nu mai simt asta. Nu mai simt că nu sunt bună pentru tine. Simt că sunt tot ce aș fi putut să-ți fiu. Simt că sunt ce trebuie. Că poate te mai fac și să plângi și să te superi, făr’ să vreau, dar sunt mult mai multe dăți în care tu îmi râzi. Și sunt și cuvinte ca cele ce izbesc: mami, ești rea. Dar sunt mult prea multe și cu întrecere peste acestea, cele care sună așa: mami, ești pumoasă. Mami, ești bună. Mami te iu bi esc. 

Îți iese ceva stâlcit, dar eu, doar eu, mami asta a ta, știu ce înseamnă. Eu o trăiesc. Până-n gât. Până-n pântecul pe care dormi acum. Până-n mine și înapoi. 

Iubirea asta de mamă m-a înnebunit. Nu râde, știu că și tu ai trăit-o. N-ai cum să nu.