Am vrut să mor și în schimb, am trăit

Am vrut să mor. Sau, cel puțin, așa am simțit. Atunci mi-am zis: gata, eu acum vreau să mor. 

Era în această  perioadă, acum doi ani. Marc abia se născuse, eram singură cu el. Zile, nopți și iar zile. Colici. Alăptare. Momente grele, frumoase, pline. 

Și am avut momentul acesta, într-o zi, în zorii zilei de fapt, după o noapte fără somn, în care mi-am zis gata, eu vreau să mor. Nu eram într-o depresie, nu. Dar asta am simțit atunci. Sau cel puțin asta cred că voiam sau simțeam. 

Nu mai eram în stare să văd ce e frumos, ce merită, ce nu, ce sens are lumea, eu, el, copilul meu. Nu știu daca voi ca mame ați avut acel moment, dar eu l-am avut. Acela a fost momentul extrem a tot ceea ce simțeam că pot duce. 

Nu-mi imaginam în viața aceasta că o simplă, banală lipsă de somn te poate transforma așa. În asemenea hal încât să nu te mai recunoști, încât să nu îți mai dorești nimic. Și pe nimeni. Ce crunt, nu? 

Dar da, nopțile puse una peste alta, îngrămădite de plânsetele lui și de faptul că nu era nimeni dincolo de ușa noastră, făcuseră cumva să se întâmple lucrul acesta. 

Mă uit acum la Marc care stă pe parchet, în șoșonii lui cu reni cât căpșorul său de mari și mă întreb: chiar am vrut să mor? Ce a fost cu mine? Cum de mă trăznise tocmai pe mine? Am întrebat în stânga și-n dreapta și îmi ziceau: măi, ce vrei, așa-i cu un copil mic. Nu dormi. Vrea în brațe. Păi așa e până la doi ani. Eh, nu știu ce să-ți zic, al meu doar doarme, chiar nu e așa deloc. 

Și am încetat pentru câteva momente să mă mai ascult. Greșeală mare am făcut. Nu știu de ce vă scriu tocmai lucrul acesta. Poate, ca să mă curăț de el. Poate, ca să mă scuz. Poate, ca să aflu dacă i-a mai trecut cuiva prin minte și suflet. Cum să vrei să mori cu un copil de nici 4 kilograme în brațele-ți? Cum să fii atât de pierdut de tot încât să chiar vrei aceasta? 

Mă uit încă o dată și încă o dată la al meu. Și nu știu ce m-a oprit. Poate că, faptul că la un moment dat s-a oprit din plâns.

Poate că, într-o clipă, mi-a zâmbit.

Poate că, în alta m-a atins.

Poate că, am simțit că un copil e da, da, da, mai important, la naiba!, decât moartea.

Decât mine. Poate că eu sunt o nebună să-mi doresc așa ceva, dar poate că el are tot dreptul și are toată dorința de a trăi.

Marc trăiește. Marc iubește. Marc se joacă. Marc nu mai plânge azi.

Nici eu nu-mi mai doresc să mor. A fost momentul acela și atât. Și speranța că nu vor mai veni altele. Că nu vor mai fi. 

Ce să îți spun, dragă mamă cu un copilaș mai mic de 4 kilograme în brațe? 

Ține minte asta: e doar un moment. Mâine, poimâine, o să-l vezi pe podea. O să fie un băiețel. O să fie o fetiță.

Pentru care, da, crede-mă, o să-ți dorești să trăiești încă o viață și încă una și încă una și… of: încă una. 

Doar ca să-l mai vezi. Doar ca să-l mai iubești.

Doar ca să-ți mai râdă în brațe. Sau să-ți mai plângă pe umeri.

Doar ca într-o bună zi, să te-ntrebe așa, făr’de motiv: mama, eu când am fost mic, plângeam mult?