(XVIII)*Celei care se simte vinovată, dar nu este*

Tu. Tu ești aceea. Cea care mereu, mereu, mereu, mereu:

O să plângi,
O sa scrâșnești,
O să te încrunți și capul-ți va plesni,
O să strângi pumnii,
O să muști din pernă,
O să vrei să se termine tot.

Tu. Tu ești cea care orice ar fi și oricum ar fi, mereu te vei simți vinovată-

Că vei ieși în oraș și că stai prea mult,
Că-ți petreci prea mult timp la muncă,
Că ți-ai cumpărat ție ceva, dar lui sau ei nu,
Că ai vrea să mergi acolo, dar nu prea poți și ți-ar fi greu cu el,
Că i-ai pus prea repede picături de sare-n mâncare,
Că i-ai dat să guste o bucată de ciocolată,
Că l-ai dat la creșă în loc să mai stai cu el înc-un an acasă.

Că n-ai fost deloc așa cum ar fi trebuit
Și pentru toate acestea și pentru atâtea altele
Vinovăția pe tine, doar pe tine, te va biciui, plesni
Cu-n fel de frânghie nesătulă a vieții ăsteia de mamă:

Mereu o vei simți,
Mereu te va urmări,
Vinovăția că nu faci îndeajuns,
Vinovăția că nu ești mereu lângă puiul tău de om,

Vinovăția că poate alta, altă mamă era mai bună în locul tău.

Vinovăția că îndrăznești, undeva între inima ta toată plină de acest copil și gândurile tale adâncite de femeie și tânără ce a rămas în urmă, îngropată, să te gândești și la tine.

Ah, dar ce mi-ar plăcea să mă mai îmbăiez ca odinioară,
Ah, dar cât mi-aș dori să mai am timp-
Să stau,
Să mănânc încet,
Să citesc în liniște,
Să mă gândesc la toate,
Să le detaliez și să le-ntorc pe toate părțile,
Să mă dau cu parfum,
Să fie timpul cum era atunci-

Făr’ de ceas,
Făr’ de minute,
Făr’ de ore,
Făr’ de zile,
Care trec prea repede,
Care stau în loc prea mult.

Iar vinovăția asta de mamă, gata, simt că mi-a ajuns cu ea. Aș vrea să o zvârlesc cât colo, să stea într-un coș de gunoi, să uit de ea o vreme.
Să nu mai fugă după mine la fiece pas, să n-o mai aud, să nu-mi mai țiuie-n tâmple. A naibii să fii tu, vinovăție de mamă și cin’ te-o fi inventat.

Mă scutur. Mă spăl. Mă gândesc la ce sunt. Mă uit la cine am ajuns.