(XVI)*Celei care are o familie*

Și era el. El între noi. Noi lângă el.

Puiul, mama și tatăl.

Fărâma de om între oamenii din care venise. O mână de om lângă noi doi. Grăuntele nostru de inimă, de suflet, de vietate frumoasă.

Mi se prelingeau lacrimi pe obraz. Și nu știu voi cum le simțiți, dar lacrimile de fericire parcă se simt altfel. Sunt liniștitoare, nu dor, nu te apasă. Plângeam. Liniștit, surd, pe muțește, în negură. Ghemuită lângă omul meu mic și la un braț distanță de omul meu mare. Așa adormiserăm toți trei.

Și atunci, fix atunci, în tic-tacul acela ce se înmulțea cu trei, ce se împărțea la trei și venea exact din trei inimi bătând în același timp, inimile noastre, simțeam toată emoția în forma ei de nou-născut, toată iubirea îngrămădindu-se, curgându-mi din ochi, nefăcând față pieptului meu.

Simțeam că nu, nimic nu-i mai frumos ca o familie.
Simțeam că nu, nimic nu te unește mai tare, pe tine mama, pe tine tatăl, ca un pui de om ce-și încolăcește mâini și piciorușe de voi doi, între voi doi, pe voi doi.
Simțeam că nu, altceva nu mai are sens pentru mine. Doar ei doi. Numai și numai ei doi.

Și mai simțeam încă puțin de fericire. Încă puțin de siguranță. Încă puțin de acceptare. Că da, chiar am nevoie de ei în lumea aceasta. Că da, nimic nu-i mai strâns și puternic ca o familie ce încă se iubește.

Și tot acolo, ținută de gât de mânuțe de pui, mângâiată pe păr de ale omului degete, în pătura ce nu ne mai încăpea pe toți trei unul într-altul, am simțit tot ce trebuia să simt:
că suntem ca niște tripleți,
că suntem cer și pământ,
că suntem tot ce îmi puteam dori, nici mai mult, nici mai puțin.

Că suntem un fel de perfecți, noi trei, exact așa cum suntem acum.
Că suntem frumoși și că tot ce-i dincolo de pătura noastră- bani, șefi, viața pe bandă rulantă, e la degetul mic pe lângă ce avem noi.

Nimeni nu-ți va putea lua familia.
Nimeni nu cred că va avea cum s-o egaleze.
Nimeni nu va ști ce perfectă e familia ta, după ce scoți toate hibele din ea.

Nimeni nu va ști. Câtă iubire ați pus acolo, câtă muncă, cât efort, câtă nevoie, câte așteptări, câtă îndurare, cât compromis.

Nimeni nu va ști unde se închide ușa și pe unde se deschide geamul în familia ta.
Nimeni nu va ști cu adevărat cât ați suferit, cât v-ați schimbat de când cu jumătatea aceasta din voi doi, cât ați sperat și cât ați dat. Nimeni.

Doar voi doi. Mamă și tată.

Și el, el, familia voastră. Într-o zi, când mare va fi și el, și-și va adormi în brațe pruncul, va ști. Va ști atunci câte ați făcut, familie să-i fiți.

Și nimeni nu o să i-o ia. Dragostea și recunoștința pentru ai săi părinți.

Nimeni. N-are cum.

Credit foto: shutterstock.com