(XIV)*Celei care cere iertare*

Iartă-mă.

Iartă-mă, te rog. Așa i-am spus.

Iartă-mi-le, tu, copile. Furiile, deznădejdile, singurătățile, gândurile. Iartă-mi-le. Învătă-mă că, dincolo de tine, așa cum ești tu acum- mic, bun și fără de murdar, nu poate fi nimic mai plin de viață, mai frumos și mai sincer.

Iartă-mi cuvintele ce ți le arunc greșit. Iartă-mi graiul ce te ceartă, ce țipă la tine, ce te îngrădește și încolțește.

Iartă-mi neputința.

Iartă-mă că sunt o mamă rea. 
Dar, mama, nu există mame rele, îmi vei zice tu. Mamele toate sunt bune. 
Eu voi pleca ochii, voi scrâșni din inimă, îmi voi descleșta pumnii. 
Și de ce mi se întâmplă mie, te voi întreba.

Căci nu sunt eu singura obosită.
Căci nu sunt eu singura cu un copil, cu doi, cu trei acasă toată ziua.
Căci nu sunt eu singura care merge la lucru.
Căci nu sunt eu singura care nu își vede copilul atâtea ore. 
Căci nu sunt eu singura ce nu-și mai știe soțul. 
Căci nu sunt eu singura care a îndurat durere de travaliu, durere de tăietură, durere de sfârcuri negre de sânge.

Nu, nu sunt eu singura.

De ce mi se întâmplă mie? Tu… nu-mi vei ști răspunsul. Îmi vei arăta mâinile, îmi vei arăta jucăriile, nici măcar nu-mi vei înțelege biciurile acestea de cuvinte.

În toată iertarea ce o voi primi de la tine, voi înțelege atât: că nu pot fi mai bună de atât. Că singură, eu, va trebui să-mi fac curat în mine. Să tencuiesc pereții, să scot nămolul afară, să aduc materiale noi și să zidesc. Zidul.

Unul în care să nu se mai zică iarta-mă, să nu mă mai port urât și de necuviință cu tine, adică să nu-mi mai vină momente să țip, să mă înfurii, să te bruschez, să vreau să mor.

Zidul în care o să mă las cu spatele iar tu-mi vei sta în brațe tot și-o să mă simt în siguranță.

Zidul pe care o să ne desenăm amintirile. Mama e fericită. Mama nu plânge. Mama mă iubește. Mama nu e mânioasă. Mama mă înțelege.

Zidul în care o să dispară iartă-ma copile, iartă-mă că am făcuf așa, nu am vrut, nu știu ce-a fost cu mine.

Zidul nostru. O să fie tare, puternic, adânc în țâțâni, ca noi doi. 
O să ne reprezinte cordonul ombilical, oasele, carnea, iubirea dintre o mamă și un fiu.

Pe zidul acela ne-om cățăra într-o zi. De acolo o să privim lumea. O să te întreb dacă îți mai amintești. 
Ce, mama, ce să-mi amintesc?

În baie, atunci. Când am țipat de m-am speriat și eu de mine. 
În bucătărie, atunci. Când am trântit farfuria în chiuvetă de mi-au am încleștat degetele în mâini. 
În dormitor, atunci. Când, ca un monstru, ți-am smuls jucăria din mâini și ți-am aruncat-o pe jos. 
De nu m-am recunoscut nicicum.

Și în toate camerele, în toate dățile, în toate colțurile, în toate locurile, în toate pământurile, când nu te-am lăsat să fii tu.

Când era mai omenesc și mai blând să te fi ascultat, înțeles, iubit așa cum erai. Plâns, lovind, părând și tu altul, atât de diferit de tine. Trebuia să te accept și atunci, exact așa cum erai, căci… tot al meu erai!

Mai ții minte? Te voi întreba și întreba. 
Nu, mama, cum să țin, așa-mi vei zice fluturând un zmeu pe Zidul nostru, sus.

Eu țin. 
Lasă, mama, te iubesc. 
Iartă-mă. 
Pentru ce, mama? 
Nimic… doar… iartă-mă.
Hai, mama, nu mai plânge…

În brațe mă vei ține. O să mă-nec în tine și în brațele tale de bărbat în toată firea. O să-mi curăț inima cu toată iertarea ta și-oi scoate atunci totul afară. Tot ce n-am zidit bine la timp.

Mama, ce înseamnă… iartă-mă? 
Așa-mi vei zice.

Iartă-mă, 
Din nou, 
Așa
Îți voi răspunde.

Credit foto: pngtree.com