(XI)*Celei care și-a găsit vara*

Te-am născut într-o iarnă. Ningea ca-n povești de Decembre, fulgi cât pământul, frig cât să-ți înghețe osemintele pe rând.

Te-am născut într-o zi din viața-mi atât de înghețată. Făcusem țurțuri din atâtea probleme, misiuni profesionale, stresuri fără noimă, griji fără motive.

Ceva, cumva trebuia să-mi încălzească ființa. Și-uite așa ai apărut tu. Micuț, călduț, gol de-al lumii crivăț.

Mi-ai alungat tremuratul, ai suflat peste ger, mi-ai desenat basmul, da, da, acela cu Crăiasa. Dar eu eram a ta.

Am simțit că prin tine mi-am găsit vara. Într-o zi de iarnă.

Am simțit că prin tine pot merge desculță prin zăpada sloi și prin nisipul încins și nu voi păți nimic. 
Nu-mi vor sângera picioarele și nici nu-mi vor rămâne-n loc.

Am simțit că prin tine pot alerga prin iarba de-afară, chiar de ninge. Nu mă vor mușca gândacii, nici căpușele, nici șerpii, nici viermii, nimeni. Nu mă voi tăia în cioburi, în fire aspre, nici în buturugi sau cioturi nu mă voi împiedica.

Am simțit că dacă tu ești bine, pot trăi lângă tine pe viață și să nu-mi mai fie frică de nimic.

Am simțit că dacă tu crești mare, blând și bun, eu mă-ntorc la toate acele anotimpuri în care am iubit până la suflet, în care am simțit cum viața nu mai avea nici o însemnătate, că pălea toată în fața soarelui, a mării și-a nisipului.

Doamne, de-aș avea nu o casă, nu, de-aș avea doar o pătură, un acoperiș, de-ale gurii câteva. Și o mare a noastră. O vară pentru totdeauna.

Să te ung, copile, cu nisip pe spate. 
Să nu știm de SPF-uri. 
Habar să n-avem de rău de mare, să râdem ca țicniții când s-or uita la noi ciudat că mâncăm peștii din apă fripți.

Da, viața asta aș vrea-o cu tine.

Din lemne să ne facem lopățele și greble, găletușe dintr-o oală. Fructe să fie din plin, pe acea bucată de pământ udă a noastră.

Să fie vară în fiecare zi.

Să ne ardă tălpile, să te-nvăț să înoți, în mare să mă-ncolăcești cu-ale tale brațe.

Mi-am găsit vara într-o zi de iarnă.