(VII)*Celei care a pierdut*

O să vorbesc despre asta.
Despre ceea ce te-a spintecat, te-a prăbușit, te-a tăiat în carne vie.

Despre ceea ce doare mai tare ca infernul, mai rău decât toate durerile fizice la un loc. Nimeni nu știe cum, nimeni habar n-are cât.

Te sfâșie bucată cu bucată, te rupe, te taie, te arde de vie.

Avortul spontan. Pierderea copilului tău.

Doamne, ce nume sinistru.
De ce nu i-au zis doar pierdere? Sau dorința neîmplinită?
Sau mama care a plecat la capătul lumii și nu s-a mai întors?
Sau cer?
Ar fi trebuit să se numească astfel, simplu și curat: cer.

Ți se va întoarce sufletul pe dos și inima ți va perpeli când despre asta vom vorbi:
te rog să nu citești de încă nu simți asta.

Dar poate, că-n tot acest pământ care nu vorbește despre, ai fi avut nevoie să se vorbească. Să-ți spună cineva că uite, și eu am trecut prin asta. Și ea. Și ele.

Că știu. C-a fost prima ta iubire și așa va rămâne toată viața. Că știu. Că nu se va uita nicicând, nicicum și nici nu trebuie. Că știu. Că ai luptat cu toate săbiile, cu toate forțele, cu toate lacrimile și urletele.

Că știu că trebuie să vorbești despre asta. Cu oricine vei simți. Că știu că te simți omul cel mai singur de pe lume.

Că știu că n-a fost despre vină. N-a fost vina ta. N-a fost vina ta. Că știu că te vei încăpățâna să crezi că ceva ai greșit sau n-ai știut sau n-ai avut grijă. Nu. Nu. Nu. S-a întâmplat nedrept. Așa cum se întâmplă un război ce lasă în urmă nimic, gol, pustiu adânc.

Și știu. Că vei zice că puteai să faci ceva. Dar nu. Nu a fost în mâinile tale, te rog, dă-ți voie să te mai iubești.

Știu. Că ți-ai blestemat pântecele. Că ai crezut ca ești nedemnă. Nu. Și iar nu. Nu este așa.

Strigă-ți durerea. Nu te ascunde în tine singură. Nu te ascunde. Las-o să iasă.
Vorbește despre el azi, mâine, peste un an, la sfârșitul vieții și oricând. Ai voie și e dreptul tău.
Vorbește cu oricine. Vorbește până îți va seca sufletul de apăsare.

Cum să-ți spun eu că trebuie să accepți? Nu vreau a-ți spune asta. Nu îți voi spune că trebuie s-o accepți. Știu doar că într-o zi, peste mările și țările timpului, se va-ntâmpla. Gândește-te la asta.

Și știu. Că nu te va ajuta nici să ți se spună că va veni un altul. Nu asta îți doreai. Dar mai știu și că vei iubi atunci, cum nu știai că e posibil. Îți va încăpea sufletu-n iubire, ci nu iubirea în suflet, pentru că va fi ca nici o altă iubire de mamă.

Știu. Că mult timp nu se va vorbi despre asta. Știu și de tine și de cei patru pereți. Și de podeaua rece. Și de apa în care te-ai uitat. Și de nesiguranță, și de credința că ești doar epavă.

Cred că te poți ridica. Să faci un pas. Doar tu știi prin ce ai trecut. Doar tu te poți întoarce acolo. Să aprinzi o lumânare, să arzi cu ea durerea, chinul, dorul. Să arzi cu ea toate închipuirile, toată vina ce ți-o arunci.
Să arzi cu ea tot ce vei gasi în negura nedreptății.

Mai lasă, te rog din suflet, ceva să fie acolo. Nu arde tot.

Îți spun de acum și trebuie să știi. Te vei întoarce peste un timp. Trebuie să mai găsești ceva nestins, nears.

Speranța.

Prinde-o de mână. E înăuntrul tău și știu că încă n-o vezi. Să știi însă că există. Se zbate. Intr-o zi, te vei agăța de ea. Știu că acum crezi că nu mai e nimic.