(V)*Celei care azi a țipat*

Azi am țipat la copilul meu.

Aș țipa și acum prin penița stiloului. Aș da cu el de hârtie, pân-ar crăpa în mii de fărâmituri și cioburi. Apoi l-aș călca în picioare. De o mie de ori. Nu aș număra, dar așa aș crede. Că nu mai are viață.

Din păcate nu pot țipa prin stilou, nici prin creion, vezi tu, mamă dragă, furia nu iese din noi așa ușor, și uite unde ajungem. Uite ce se intâmplă. Țipăm. Tare. La copil. La copilul nostru. De ce? Dacă știm legea, dacă știm toate durerile ce i le aducem, dacă știm că-l rănim, așa, pe viu, cum putem? De ce o facem? Gratis? Fără gândire, fără griji, fără iubire?

Se zice, că atunci când țipi la cineva, o faci pentru că te îndepărtezi de el și ai impresia că nu te mai aude. Și de aceea țipi. Dar copilul meu e fix acolo. Fix. Lângă mine. Cu mâinile în sus, urlând, cu mâinile înconjurându-mi piciorul, cu mâinile lovind în jucării, în podea, în ce apucă, pe sine. Se trage de păr, de haine și se simte neînțeles. Și eu ce fac? Țip.

Țip când ar trebui să tac. 
Țip, când ar trebui să mă cobor în genunchi să îi spun- 
Știu, te înțeleg, te aud, îmi pasă de tine, vino la mine .

Dar eu nu aud decât plânsetul care mă mutilează. Nevoile sale îmi aduc furie. 
De ce nu mă opresc? Unde-i toată rațiunea, unde sunt toate sentimentele, toate emoțiile? Ar trebui să mă plesnesc, să-mi scot dinții unul câte unul cu un clește patent.

Cică se vinde, la colț, pe dreapta, în fiece zi, un clește din acesta. Pentru părinții care se simt vinovați. Se dă pe rețetă, adica e compensat. Ce ironie, nu? Cineva, cumva, parcă vrea să ne înțeleagă. 
Azi, după ce am țipat la copilașul meu, m-am dus la magazinul din colțul străzii. Eram decisă. Cumpăr cleștele. Vânzător, ca în orice altă zi, e un alt părinte de copil. Fiecare dintre noi suntem de tură la magazinul acesta de clești. Adică azi e mama lui Marc, după urmează tatăl lui Marc, după tu, care de exemplu ești mama lui Alex, după vine rândul mamei lui Tudor, lui Matei, lui Andrei, lui Luca, lui David, lui Vlad, lui Mihai și tot așa, știți voi. 
Când m-a văzut, vânzătorul m-a întrebat ce doresc și dacă am rețetă. I-am zis că da. Că sunt bolnavă. Că vreau clește. 
Dragă mama lui Marc, nu te supăra pe mine, dar nu avem pe stoc azi. S-au dat. Cum adică s-au dat? Da. Glumești. Nu. S-au dat toți cleștii. Mergeți acasă și veniți mâine. Păi eu azi am țipat, eu azi sunt bolnavă. Mergeți acasă și veniți mâine.

Am plâns de ciudă, de nervi, de cutremurare pe stradă. Mi-am înghițit rând pe rând lacrimile și după mi-am dat seama: toți cleștii s-au dat. Adică cum… și voi… sau și alții… țipă?.. 
Nu-s eu singura bolnavă?

M-am întors acasă, m-am așezat lângă omulețul meu, l-am strâns în brațe până i-am simțit inima bătându-i în inima mea. 
Mă privea. Atunci am înțeles:

Țipăm la oamenii pe care îi iubim cel mai mult pe lumea aceasta. Nu e drept, nu e corect, e al naibii de greu.

Țipăm la copilașii aceștia care nu au nici cea mai mică vină. Ei nu știu, nu înțeleg, nu percep, nu disting. Comparăm anii noștri grei la număr cu doi-trei de pitic și cerem ca ei să se descurce mai bine decât noi. Ca ei să nu dea greș.

Țipăm la ei fără oprire și apoi plângem amândoi. El de neștiință și uimire, eu de durere și ciudă adâncă.

Știți ce o să fac? De mă întâlnesc data viitoare cu țipătul, lui îi scot toți dinții cu cleștele. Nu contează că nu-l am. O să îmi imaginez asta. O să las în acele câteva clipe furia să-și facă de lucru, făr’ să mă prindă ea pe mine. Îi vin eu de hac. O fac la un de-a v-ați ascunselea și apoi la un prinselea. E nenorocită pe viață.

Azi am țipat la copilașul meu. Nu știu de ce o fac, nu știu de ce-i așa ciudată și nedreaptă viața aceasta de mamă uneori, dar uite că se întâmplă. Nu pot decât să accept, să lupt și să mă schimb.

Și să cer iertare. Întotdeauna.

Să cer certare. Pentru lacrimile ce i le-am adus. Pentru ochii mari și întrebători – mama, de ce? Pentru inima ‘ceea ce o rup în bucățele pe gratis.

Și când scriu toate acestea sau citesc, să îmi spun o dată, de două ori,
De mii de ori,
De făr’ de oprire de ori:

Promit să nu mai țip la tine.

Promit și iartă-mă. 
…
Și să-mi înghit tot răul în sufletul de mamă.