Te-ai gândit vreodată la tot ce ai, de fapt?

Taie de pe listă în ordinea asta sau în care vrei tu următoarele:
-casa;
-mașina;
-locul tău de muncă;
-hainele;
-banii.

Acum uită-te la tine.
Ce ai?
Ce-ți rămâne?
Cât însemni tu?
Cine ești?

Încotro o apuci?
Cu ce o să mergi?
Și mai ales, la cine te duci?

Cine-ți va mai șterge lacrimile, cine o să-ți încălzească o mâncare la ceas de seară, cine spatele ți-l va dezîncorda cu o mângâiere, cine o să mai stea încă o oră în plus doar să te asculte?

A spus cineva odată, o vorbă ce-mi părea banală: mereu familia.
Și în fond, nu e ea oare singura care-ți rămâne?
Ai grijă ce construiești și mai ales lângă cine pui cărămidă peste cărămidă.

Știi ce e, dom’le, o familie?
Să ai un pui de om care să-ți doarmă noaptea pe piept.
Să ai un om cu care să te cerți, dar pe care să continui să îl iubești.
Să nu meargă mereu, să vă împotmoliți unii într-alții.
Să credeți că nu mai puteți.
Să simțiți că nu mai merită nimic, totuși să rămâneți.

Să vă pierdeți și să vă regăsiți imediat ce ați trântit ușa după voi.
Să vă dezlegați secretele.
Să credeți că celălalt a greșit mai mult, dar în sinea voastră să îl iertați de fiecare dată.

Să te dai un pas în spate când celălalt vine deasupra ta în avalanșă. Dar să nu îl lași să cadă. Să nu îl lași, niciodată. Asta-i o familie.

Să ai curajul să urli, să râzi, să te bați cu pumnii în piept, dar să te dai cu capul de pereți când vei ști că fără familia ta ești un nimic, un zero într-un univers, un pierdut.

La un moment dat, știi tu, o să vezi cum dispar anumite constante, ca prietenii ori oamenii cu care ai încheiat afaceri.

Dar laptele ăla cald, tot la mama acasă o să-l bei.
Mila adevarată tot în ochii bunicii tale o s-o vezi.
Și, ce să mai zic, ajutor ca de la familie, prea puțin o să primești.

Ține-i lângă tine pe ai tăi. Ține-i cât poți de strâns, lung, adânc. Cât încă-i mai ai și sunt.
Ține-i.

Doar pe ei o să-i iei în spate într-o zi în caz că vreun tsunami îți ia tot.

Credit foto: pexels.com