Suntem nebuni

Ce nebuni suntem! Foarte. Nebuni tare. Nechibzuiți.

Vrem să avem și timp pentru noi, dar în timpul acela tot despre ei vorbim, tot la ei ne gândim, tot pe ei îi simțim în noi.

Vrem să fugim uneori de lângă ei, dar îndată ce părăsim prag de ușă, ni se strâng inima-n piept și cuvintele-n gât, gura ni se face pungă, iar ochii ni se înmoaie. Ne e greu să plecam de lângă ei și o realizăm.

Suntem nebuni de-a-devăratelea. Noi, părinții aștia.

Vrem să mănânce, dar să nu fie nici grași de tot.
Vrem să alerge, să exploreze, dar să nu se julească pe undeva.
Vrem să știe multe, dar să-i lăsăm să se bucure și de joacă.
Vrem să ne înțeleagă, dar îi credem pe bune și îi vedem cât sunt de mici.

Vrem să îi mutam cât mai repede din patul nostru, din prea mult timpul care stau numai în calea noastră, numai după noi ca niște umbre, dar după ne dăm seama că din inimă n-avem cum să-i mai mutăm.

Vrem să crească odată, iar când o fac le mângâiem botoșeii.

V-o jur, suntem nebuni de-a binelea.

Vrem să fie unici, dar îi comparam cu alții.
Vrem să fie independenți, dar ne doare când ne zic pa și o zbughesc pe ușa grădiniței.
Vrem atâtea de la ei, dar ei ne dau de dinainte totul.
De dinainte să apară.
De dinainte să ne faca tic-tac în piept.