Sunt bine cu tine atunci când mie nu mi-e bine? Mama între adevăr și vinovăție

Am citit zilele trecute ceva ce mi-a atras atenția și care a apăsat ceva în mine și vreau să împărtășesc cu voi.

Suna cam așa: cea mai mare probă de iubire față de copiii noștri este nu atunci când ne simțim bine și automat ne comportăm bine cu ei și în prezența lor, ci este atunci când ne simțim rău, ne doare ceva sau suntem supărați, frustrați, nervoși și avem puterea de a fi bine cu copiii noștri.

Și m-am tot gândit la lucrul acesta. Pe de o parte, m-am întrebat de ce copilul meu nu ar trebui să știe atunci când nu mă simt bine, atunci când sunt obosită sau atunci când pur și simplu îmi doresc o pauză.
Însă, după, mi-am dat seama că vorbele nu se refereau la acest lucru, la a ascunde față de copilul meu ceea ce simt. Se refereau la cu totul și cu totul altceva:

Că atunci când nu sunt bine, sunt părți din mine care se răsfrâng asupra ta.
Că dacă mă enervez pe altceva, de multe ori nu mă țin în frâu fix în acele momente, iar dacă tu ești în spațiul meu și-mi ceri poate, un lucru cât se poate de normal, să te ascult său să mă joc cu tine, eu nu sunt prezentă. Ba mai rău, furia mea iese și se apleacă uneori către tine. Știu că nu e corect. Crezi că mie nu îmi pare rău?

Că dacă mă doare din pricina a ceva sau cuiva, încep să mă deconectez de la tot, inclusiv de la tine, copil al meu. Nu mai sunt prezentă. Sunt doar un încărcător lăsat în priză, cu firul atârnat pe podea si așteptând. Tu te uiți la fir, dar nu știi cum se folosește. Ești mic încă și e firesc. Și-n plus, nu-i datoria ta asta.

Însă, nu e drept pentru tine ca eu să fiu așa. O știu. În teorie, cred că orice mamă o știe în adâncul ei.
Ce se întâmplă însă fix atunci când eu simt toate acele lucruri?
Se întâmplă că în mine încă stă un copil. Și iese și el la suprafață. Bate din picior, aruncă tot pe jos, nu vrea și nu vrea. Cere să fie și el văzut, ascultat, privit, ținut în brațe, acaparat cu iubire, mângâiat.

Și atunci copilul ăsta din mine stă și el pe podea lângă tine. Plânge și el. Chiar mai tare decât tine. Strigă. Îmi face semne.
– Mami, pe mine mă vezi?
– Mami, uită-te puțin la mine!
– Mami, ne jucăm?
– Mami, mă iei în brațe?
– Mami, îmi dai apă?
Și atunci simt că eu am de ales. Am de ales între fetița asta care a ieșit din mine și tine.
Nu e corect.
Nu e corect că de multe ori o aleg pe ea.
Nu e corect să îi ofer ei întâietate.
Deși, mă întreb, dacă eu nu o mângâi când are nevoie, cine să o facă?
Dacă eu nu o ascult și pe ea atunci când plânge lin, cine să o facă?

Secretul nu este să nu ne mai îmbrățișăm copiii răniți din noi, secretul este să avem capacitatea și controlul și forța de a putea ține între cele două brațe ale noastre, chiar și în același timp de e nevoie, atât pe noi, cât și pe copilul nostru real.

Înțelegeți mecanismul?
Când eu sunt bine, sunt bine cu tine.
Când eu nu sunt bine, nu e drept să nu fiu bine cu tine. Nu e drept să-mi pierd răbdarea și să-mi clătesc durerea în tine, copil al meu.

Așa că aș putea să fac un lucru. Să o țin pe fetița din mine cu o mână. Cu cealaltă să te țin pe tine. Să sar într-un picior alături de tine dacă tu vrei să ne jucăm, iar cu celălalt să stau înfiptă în pământ, dacă fetița din mine are nevoie să se țină de el și să plângă.
Ar trebui să vă ascult pe amândoi.
Să vă pot înțelege pe amândoi.
Căci sunteți ai mei. Și tu, copilul cel mai iubit din lume al meu, și fetița aceea care iese uneori din mine și își cere și ea partea.

Poate-mi vei spune, totuși, că nu e corect. Că până la urma urmei, copilul tău e copilul tău. Și că nu e vreme de dezgropat morții, atunci când tu ai vreme doar de îngrijit un copil, de dat de mâncare, de jucat, făcut baie și crescut un copil.

Însă, nu uita, te rog, că de fiecare dată când te doare sau simți că nu mai poți, e acel copil din tine care face asta. De aceea ne simțim slabi, incapacitați, vulnerabili.