Și mamele au nevoie de timp

Te-am spălat în seara aceasta în chiuvetă. Da, nu ai vrut în cadă, așa că te-am băgat în chiuvetă și te-am spălat. Mâinile, subrațul, tălpile, piciorușuele.

Încă le spun piciorușe, pentru că deși acum, la doi ani spre trei ai tăi, ele nu mai încap în chiuvetă, eu tot acolo mă întorc.

Mă întorc la tine având câteva luni de viață, la mine sleită și îmi dau seama de ceea ce mi-au zis.
Mi-au zis că nu o să am nevoie de mare lucru, de multe lucruri ca să cresc un copil.
Că pot să am casa goală, ci doar un sân cu lapte și-o pâine pe masă. Și că se poate până și fără ele, că o mamă se descurcă întotdeauna cum poate.

Știu că mi-au zis ca pătuțul i-l pot face în al meu culcuș sau un coșuleț de-oi încropi din ceva.
Apoi am știut că într-adevăr așa era.

Cădița aceea cu suport și scurgere putea fi lesne de înlocuit cu chiuveta în care te spăl și acum, în care te-am spălat de atâtea ori, pentru că eram prea sfârșită ca să mai stau să montez cădița performantă.

Apoi au fost pernuțele pentru colici, fel de fel de sterilizatoare și încălzitoare care în fața ta au amuțit și pierit toate. Nu erau nimic, nu făceau nimic, nu însemnau nimic, pentru că tu de la mine voiai atât: căldură, sân lăptos și mama. Și brațe și iar brațe și pe mine.
Atât.

Nu ai plâns nici după pătuțul cu saltea din cocos.
Nu ai tânjit la super cădița aceea.
Nici măcar la jucării care mai de care în alb-negru, senzoriale, salteluțe cu bris-bris-uri.
Tu iar m-ai căutat pe mine.

Părul meu ți-era culcuș, degetele mele ți-erau jucăriile cele mai dragi.
Apoi am căutat în alte și alte lucruri ceva ce doar eu îți puteam da: timp, iubire și iar timp.

Dar cum aș fi putut să te fac eu să înțelegi? Ce aș fi putut eu să îți spun? Puiul mamei, mama te iubește, dar are și ea nevoie de timp. Cum ar fi fost asta?

Ce mamă eram eu? Și de ce timp aveam nevoie?
Poate un timp în care să citesc. Poate un timp în care să dansez. Poate un timp în care să fug, pur și simplu.

Dar tu te-ai fi uitat la mine și mai adânc și n-ai fi înțeles, iar ochii lumii m-ar fi incinerat pe loc. Iar asta-i ceva greșit, pentru că dacă ai ales să fii mamă, nu înseamnă că gata, ai ales să te închizi în colivia unde cântă cea mai frumoasă pasăre și asta e tot. Nu, nu e chiar așa.

Te rog, oprește-te din judecat.
Și mamele au nevoie de timp.
Și mamele au nevoie să stea să-și îmbrace o rochie dacă vor, să stea să plângă-n liniște, să stea să respire singure, să închidă ușa de la veceu fără să le fie inima-n dinți că ce se întâmplă cu cel ce-mpinge dincolo de ușă.

Poate îmi veți spune că o mama alege asta.
Poate îmi veți spune că ea nu mai are dreptul.
Dar până nu veți fi în mine și-n pielea mea de mamă, nu-mi spuneți nimic.
Eu fug după timp.

Vreau să fug după timpul ăsta mârșav care, oricum ar fi, trece.
Nu mă mai lasă să mă întorc nici la puiul meu care-ncăpea în chiuvetă când îl spălam, nici la degetele care îi erau jucării odinioară.

Se scurge timpul că-i hain și nebun, iar inima mea mi se scurge odată cu el și stau și mă-ntreb: cum să fac, cum să fac, copile, să fiu și cu tine mereu, să fiu și cu mine mereu?

Cum să fac să împart o mamă, între atâtea zile și nopți care trec în galop peste ea? Cum?

Opresc robinetul și te șterg, te bag în prosop și tu adormi pe pieptul meu așa. Nici nu am apucat să te îmbrac în pijamale. Te așez pe așternut și te privesc.

Și mă mai iau puțin la ceartă în gândul meu cu timpul ăsta care crede că face el ce vrea: dar uite că nu face, că eu mi-am zis mie ceva.

Că o secundă, două clipe și încă niște ani… te mai privesc puțin, te mai mângâi un ceas și te mai iubesc o viață.

Credit foto: Colorful Stories by Ana Maria Itu