Și mama ta… cum era mama ta?

Mama mea era frumoasă. Avea ochii negri și adânci. Adânci de nu vă pot descrie. Atât de adânci, încât uneori mă cufundam în ei și uitam să mai revin cu picioarele pe pământ. Mama mea avea părul lung, iar eu dormeam cu mâinile împleticite-n el. Pârul ei…doamne, dumnezeule, cum mai era părul acela! Era păr de crăiasă, căci până și azi îi simt mirosul în nări. Nările mele erau mici pe-atunci. 

Eram un băiețel de un an, abia începusem a cunoaște lumea. Mama mea era tot ce aveam. Din sufragerie, până-n camera mea de jucării, ea era tot Universul meu. Mai bine zis, mama mea era planeta mea. Era planeta mea și se numea Viață. Mama mea avea de toate: vorbe dulci, mâini de ziceai că sunt cusute din mohair călduros, picioare sprintene ca să mă prindă ori de câte ori eram năstrușnic și mă lăsam pe spate ca să cad. Poate că de aceea stăteam așa lipit mereu numai de ea. Era ca mierea de mi se lipea pe degete la micul-dejun. Era ca portocala primită de Crăciun, cea zemoasă și aromată. Era… era cea mai bună, era a mea.

Azi dimineață, îi spuneam piciului despre cuvântul floare. Aveam un vas cu flori, recent primite, așa că i le-am dat pe la năsuc, să le simta parfumul.: Uite, mami, ele sunt domnițele flori!

Când o să fii tu mare…. dar maaaare de toooot, o să îmi aduci un buchet din acesta![…]

La ceas de seară, sunt ușor naivă. Mă gândesc, că peste ani și ani, al meu ghindoc, să vină el cu buchetul de flori la ușa mea. Nu vai, nu flori îmi trebuie mie. Ci să mă țină-n gând. În amintire. Să vorbească despre mine așa. Așa cum v-am scris. Da, acolo, mai sus…
Știu, știu. Dar e frumoasă naivitatea mamelor.

Cu de toate ce vreți voi și cu somn de mamă mai puțin tulburat,

K.