Să vă zic de mama...

Mi-a spus cineva că mama-i o lacrimă. Și în ea am plâns cand am simțit. Mi-a șters cu mâinile ei de ceară fața.
Și am știut, mama- e ploaia.

Mi-a spus cineva că mama e gheață. Și-n ea m-am înălțat și scuturat de frici. În ea am văzut calea către lumină, căldură de soare și mai ales, speranță.

Prin mama eu am simțit că totul se poate. Și atunci am știut-mama e roua.

Mi-a spus cineva că mama e fulgerul împletit cu tunetul. Și-n ea mi-am aruncat nesiguranțe și neputeri, necredințe și defecte. Ea le-a lăsat pe toate-n într-un singur loc și rădăcina le-a scos-o din pământ, ca să dispară.
Și atunci am mai știut ceva- mama e oceanul.

Mi-a spus cineva că mama când plange, pe fața ei se văd atunci toate. Lacrimi, gheață, fulgere și tunete. Dar eu, eu știți ce vedeam? Vedeam ploaia, roua și oceanul.