Răbufnirile mele sunt clipele pe care le pierd cu tine

Azi am țipat la tine. Am făcut-o scurt, brusc și nu m-am mai auzit nici măcar pe mine. Nici măcar țipătul nu mi l-am mai auzit, pentru că s-a facut prea liniște.

Și de fiecare dată când reacționez așa și tu nu mai spui nimic, începe să mi se facă frică. De undeva de deasupra capului, mai bine zis, din spate, ca și cum ar vrea să mă strângă de gât, vine să se instaleze vina. Ce ai făcut? De ce nu te-ai abținut? De ce nu ai mai avut doar puțină răbdare? 

Unele zile aduc cu ele momente și mai grele de atât. Sunt zilele în care nu mă opresc. În care continuu să țip și să nu îmi dau seama că răbufnirile mele sunt exact toate clipele pe care le pierd cu tine.

Toate clipele în care te pierd pe tine. 

În care nu îmi mai ești copil și nu îți mai sunt mamă. În care nimic nu se mai leagă între noi, ca și cum tu nu ai fi din mine și eu nu aș fi datorită ție. 

Apoi mă reculeg, îți spun că-mi pare rău, îmi ciupesc pielea, îmi mușc buzele și-mi fac mustrări.

Unii ar zice că sunt o mamă rea. Alții, că rătăcesc.

Eu zic doar că, poate, o mamă va înțelege. Va înțelege cum e să simți toate acestea. 

Cum e să știi în cap toată lecția pe dinafară, cum e să îți dorești să faci totul cu blândețe, dar să nu îți iasă. Și atunci să te adâncești în tine. Să ai regrete.

Nimic nu doare mai tare ca regretul pe care îl am seara, când tu, copil al meu, ai plecat în somn dulce, decât gândul acesta ce-mi trece prin picioare, prin pântec, scruteazaă inima, urcă pe buze și răbufnește din ochi: oare mă mai iubește dacă am țipat la el?

Da, copilul tău te va iubi întotdeauna.

Amintește-ți asta doar: toate răbufnirile tale sunt clipele pe care le pierzi cu el. Îți va fi frică de asta sau nu? Stă doar în tine, dragă mamă.