Pitic de-un an nu știa să zică „r, rățușcă, rămurică”

Tu nu vorbești, dar știu că mă iubești.
*
Tu nu vorbești, dar îngâni “mama” și asta-i, uneori, de-ajuns.
Tu nu vorbești, dar cauți pieptul meu, te faci mic, mic, și de-acolo ai vrea să nu mai ieși.
Tu nu vorbești, dar îmi arăți cu degețelul ochii, nasul, gura, sprâncenele, burtica, și inima ce s-a lipit de tine de când mi-ai apărut în brațe.
Tu nu vorbești, dar te învârți, dansezi, din palme bați, te ții de pantalonii mei și tragi de ei pufnind în râs.
Tu nu vorbești, dar te ascunzi sub scaun, după colțuri de pereți și prin cutii de jucării.
*
Tu nu vorbești. Și ce-are a face? Uneori nu e nevoie de cuvinte.
*
Mâine-poimâine o să-mi zici un “te iubesc”. Și poate o să încremenesc. Tu o să vii și-atunci, ca azi, de pantaloni să mă tragi râzând sau pe spatele meu de jos să te cocoți.
*
O să mă întrebi atunci câte-n lună și în stele. La multe nu voi ști răspunsul, dar ce contează, dacă mă iubești?
Poate-mi va fi de ajuns cât să cunosc o lume, o natură, un univers și un spațiu.
*
Cu te iubescul tău, o să m-ascund apoi sub pătură. O să mă fac ca melcii din carticica ta și o să-mi strâng la piept picioarele înghețate. O să închid ochii și o să mi te caut în cearșaf și-n perne. Și tăcerea aceea ce va rămâne atunci, va țipa din nou un “te iubesc”.
*
Printre ronțăieli de biscuiți,
Printre alergări în parc,
Printre meșterii și chicoteli.
*
Și ce dacă încă nu vorbești? Prin necuvinte, tu mă iubești.

Cu drag,
K.

0