Până să îl am pe copilul meu, nu am privit cu adevărat un alt copil

Nu m-am uitat niciodată la alt copil. Adică, da, îi vedeam pe copii, dar nu îi priveam. Niciodată. Copii de mână cu părinții lor. Copiii care treceau pe lângă mine. Copilul care se așeza pe scaunul din autobuz lângă mine. Copilul care stătea cu mama lui la coadă pe-undeva. Copilul care plângea în avion. Copilul care căra un ghiozdănel în spate și se ducea la grădiniță. Copilul care îmi zâmbea pe gratis, pe stradă sau oriunde-l vedeam, pur și simplu, pentru că așa-i venea.

Nu am privit niciodată cu adevărat copiii până să îl am pe al meu.
Acum, ori de câte ori văd un copil, nu, nu doar îl privesc, ci îl sorb: uite, are gene lungi ca Marc. Uite, are ochi rotunzi și negri ca al meu. Uite, e înalt ca el. Uite, are păr zburliu și râde cu gura până la urechi, exact așa ca al meu.

Când sunt singură și dau de o mamă cu un copil în brațe, la coadă sau într-o nevoie, fie ea cât de mică, mi se pare cea mai importantă ființă. Cea pe care trebuie să o ajut prioritar. Oare de ce înțelegem toate lucrurile așa? Oare de ce simțim totul abia cand ni se întâmplă? Când devenim mamă sau tată?

Privesc copiii aștia cu care mă-ntâlnesc la fiece pas și-mi dau seama că-n ei stă.. tot adevărul pe care noi, oamenii mari, l-am franjurat, răstălmăcit, călcat în picioare.

În ei stă frumusețea pe care nici natura n-a știut cum s-o dezvăluie mai bine.

În ei stă curajul. Ah, de-am avea noi curajul copiilor noștri. Am fi mult mai bine. Mult.

În ei mai stă… puterea. Ce putere au copiii ăștia ai noștri! Ați văzut un copil atunci când e bolnav? Cum luptă el? Cum încearcă să fie bine? Cum se pune pe picioare singur singurel și chiar și atunci găsește forța de a se juca, de a fi copil?

De-ar sta și-n noi așa cum stă în ei puțin de… încredere, puțin de tărie, puțin de culoare.

Nu știu voi, dar eu, eu când privesc un copil acum, îi văd viața din el. Ei nu se încumetă să zică nu pot, nu-i de mine asta sau nu sunt atât de bun pentru asta.

Ei își iau inima-n dinți, pornesc cu dreptu-n față, își iau avânt și sar, aleargă, zboară. Ah, de-am zbura și noi cum zboară ei!

Aș da orice acum, ca atunci când m-oi duce în baie, să mă văd cu chip de copil în oglinda atârnată de perete.
Orice. Să mă privesc. Să fiu copil. Ca el.

Să nu-mi pese de lume, de povești neadevărate, să nu uit să mai râd din când în când. Ca un copil.

Credit foto: unsplash.com