Până nu m-am acceptat în fața ta așa cum eram, nu am putut să-ți fiu mamă cu adevărat

Ți-am mângâiat spatele cu lacrimile mele uscate și tu nu ai știut. Nu ai știut, pentru că eu nu am vrut să știi. Pe spatele tău am vrut să simți doar căldura unei mâini care te iubește, nu a unei mâini care ar încleșta, care ar zgâria, care uneori ar rupe pielea tăbăcită de pe ea.

Am vrut să simți că în spatele tău e mama ta bine, e mama ta fericită.

Dar pe mâinile mele stăteau lacrimile ălea uscate și cumva, cred, tu le-ai simțit.
Pentru că un copil simte tot ce simte un părinte, oricât ar încerca acesta din urmă să ascundă sau să bage sub preș.
Uneori te ridicai în funduleț și îmi spuneai că vrei să mă săruți și să mă îmbrățișezi, doar atât. Așa spuneai.

Dar eu știam că tu știi tot ce e în mine și mi-era teamă că un om așa mic se va îngrozi sau va fugi sau și mai rău, nu va mai vrea să stea lângă mine. Dar ai rămas de fiecare dată lângă mine. În fiecare zi, în fiecare seara, în fiecare anotimp.

Apoi am început să te mângâi cu lacrimile mele ude și să nu îmi mai fie rușine de ele. Uite, copil, asta e tristețea mea. Uite, copil, asta e furia mea.
Nu vreau ca tu să mi le iei, dar vreau să știi că mama ta suferă și de acestea și că mă voi face bine. Și zi de zi am început să plâng mai puțin, să curgă lacrimi mai încete și mai rare.

Dar până nu m-am acceptat în fața ta așa cum eram eu, nu a mers. A trebuit să trec prin asta ca să ajung astăzi aici. A trebuit să accept că pot fi imperfectă.
A trebuit să accept că pot să îți mai dau cartofi prăjiți din când în când, că pot să nu te spăl câteva zile la rand, că pot să te las cu hainele murdare din când în când, că pot să mai las un desen puțin mai mult decât voiam. Să accept că sunt o mamă cu defecte, dar conștientă de nevoia de a se repara.

Și cred, în fond, că până nu m-am acceptat în fața ta așa cum eram, nu am putut să îți fiu mamă cu adevărat.
Nu puteam să respir.
Nu simțeam nicio fericire.
Și atunci mi-am lăsat să cadă jos de pe umerii mei, să se scurgă din ochii mei. Strângeam ochii tare și îmi spuneam în gând: plecați de la mine, plecați de la mine, vreau să fiu o mamă buna.

Și, nu știu cum, din nevoia aceea nebună, din sentimentul de a-ți da totul, cu orice preț, au plecat într-o zi de la mine: și lacrimile ude și cele uscate și pietrele de pe umeri.
Abia atunci am știut că tu m-ai cunoscut dintotdeauna așa cum eram eu, pentru că tu ai fost în pântecul meu și tu m-ai văzut în fiece moment al vieții mele.
Doar că tu îți doreai să mă vezi la fel și eu mă ascundeam de tine purtând masca unei mame fericite.
Tu știai că nu sunt eu, eu nu știam de ce nu merge.

Mi-am dat chipul ăla fals jos și tu nu m-ai privit altfel. Acela a fost momentul în care am știut că tu, copilul meu, mă vei accepta mereu, așa cum sunt, orice ar fi.
Și pentru mine a fost de ajuns încât
încep schimbarea.

Credit foto: unsplash.com