Oare de ce facem copii?

Oare de ce facem copii? Așa mi-a spus omul aseară. Viața era mai simplă înainte, a adăugat. 
L-am îmbrâncit ușor, ești nebun, ce ai, ce-ți veni. De ce spui d’astea?

Păi chiar așa e, a continuat. Când facem copii, noi, aștia mari, încetăm să mai fim unii. Începem să ne facem griji, adevăratele griji, da. Nu acelea că dom’le cu ce mă îmbrac mâine sau ce mă enervează managerul ăsta sau de ce nu se spală ăsta de lângă mine din metrou ori vai, s-a închis clubul acela.

Râdem de noi înșine când devenim părinți. Ne vedem lumea întoarsă, întoarsă de-a binelea, cu picioarele în sus. Ne întrebăm cum trece timpul așa galopând ca nebunul, pe unde suntem, pe unde am rămas, ce-i cu noi.

Cred că asta îl apucase și pe om aseară. Între gânduri și îngrijorări, tatăl din el începuse a da piept anxietății, tristeții ori, poate, îndoielii.

De ce facem copii? Ție chiar nu ți-e frică? Așa m-a întrebat. 
Daca noi pățim ceva, dacă maine pur și simplu bum! și nu mai suntem? Un atac, un accident, o boală, un stupid și banal joc al sorții și aia am fost. Amândoi. Iar el, el, rămâne singur. Ție nu ți-e frică?

Am zâmbit. Nu mi-e frică, prostuțule. 
Cred că ce simți tu se numește iubire și e firesc. 
Cred că oricine numit tată și oricine numit mamă trăiesc asta. Îngrijorarea. Îndoiala. Temerea. Oare fac bine? Oare fac rău? Oare greșesc? Oare ce face copilul meu acum? Dar daca aș fi mai mult lângă el? Oare sunt bun așa cum sunt eu, pentru el?

Oare de ce facem copii? 
I-am spus că nu îi facem noi. 
Noi le dăm naștere doar.
O banală procreare, o legatură chimică, substanțe ale științei și așa ia naștere cea mai frumoasă și pură minune a lumii.

I-am zis că o facem din iubire. Din nevoia de mai multă.
I-am zis că o facem din siguranță. Că vrem și putem fi mai buni pe lumea asta. 
I-am zis că o facem poate, chiar din frică. De a nu fi singuri pe lumea aceasta.

Mi-a zis că nu, nu-i adevărat. Că el, înainte de a fi ce e acum, tată, de nimic nu-i păsa. Că azi trăiește în casă și mâine în cort. Că azi mănâncă somon și mâine pateu pe pâine. Că azi are unde se duce, iar mâine nu are de unde pleca. A zis că era copil, că lua lucrurile ușor, așa cum erau, că n-avea astfel de gânduri de margine. 
Parcă nu mă recunosc, mi-a spus.

Ba sigur că te recunoști. Esti tatăl copilului tău.

Oare de ce facem copii? Eu zic că tocmai de aceasta, pentru că viața ar fi prea ștearsă fără un copil în ea. Fără ceva, doar al nostru și numai al nostru… pentru un timp.

Tu? Ce spui? Oare de ce?

P.S: o poza, cu noi, prostindu-ne… ca doi copii.