Nu sunt un părinte perfect, dar și când sunt…

Nu sunt un părinte perfect.

Nu am fost niciodată pregătită pentru tine. Nu m-am simțit niciodată ca o ființă care ar merita un copil pe lumea asta.

Nu sunt un părinte perfect. Am țipat din când în când.

Ba mi-am încruntat și fruntea și privirea și ochii și mâinile la tine.

Nu sunt un părinte perfect. Nici pe departe de mine lucrul acesta.

M-am întrebat adesea de ce mie, pentru ce și cum.

Ba chiar am vrut să fug într-o noapte de acasă. Și nu am spus-o nimănui. Aveai doar patru luni de viață.

Erai atât de mic și eu ți-eram tot pe lume. Nu sunt un părinte perfect. Și nici pe departe o mamă perfectă.

Și țin minte chiar și când ai plâns și m-am întors cu spatele. Ca și cum eu nu aș fi avut suflet pentru tine.

Și țin minte chiar și când am simțit că nu te mai vreau la sânul meu. Ca și cum eu nu aș fi avut lapte de mamă pentru tine.

Și țin minte chiar și când am răcnit înăuntrul meu și m-am simțit pe rând: vinovată, de neajuns, prea puțin.

Eu nu sunt un părinte perfect. Și nici pe departe o mamă perfectă.

Ba chiar te-am smucit odată și apoi am vrut să-mi tăi mâinile.

Taie-mi, Doamne, mâinile, am spus, deși eu nu mai credeam în salvare.

Apoi, cu aceleași două mâini, te-am făcut cuib și te-am strâns la inimă.

Voiam să ți-o așez pe urechea dreaptă să o auzi și tu cum bate pentru tine, copile drag.

Voiam să stai bine lângă ea, să auzi tot ce-ți spune. De la prima șoaptă la ultimul cuvânt, de la prima mărturisire la ultima scuză. Pentru că eu nu eram un părinte perfect.

Nu sunt un părinte perfect. Nu m-am născut să fiu, n-am învățat să fiu.

Și oricât de multă lume m-ar ocări acum pentru ceea ce scriu, eu știu că și tu, dragă mamă, și tu, dragă tată, simți la fel. Nu-i așa?

Nu-i așa că uneori ai fugi mâncând pământul?

Nu-i așa că uneori ai cam striga în gură mea că nu-i așa ușor cum pare?

Nu-i așa că uneori ai plânge toate lacrimile pe care nu le mai ai?

Însă vine o zi ca asta. Vine o zi în care îți privești fărâma de om care-a ieșit din tine. Și o privești cu tot înăuntrul tău, de la un capăt la celălat, fără mustrare, fără vină, fără pic de remușcare. Și vezi în ea făptură aceea perfectă.

Și atunci te întrebi: cum ai ieșit tu atât de fără de cusur din mine? Un om făcut din toate imperfecțiunile lumii? Și începi să râzi, să zâmbești, să te îmbrățișezi, să te iubești. Ca părinte ce ești, ca mamă ce ești.

Eu nu sunt un părinte perfect, dar în zilele în care sunt… ah, Doamne, mi se închină îngerii prin tine, copile.

Eu nu sunt un părinte perfect, dar în zilele în care-mi spui cât și cum mă iubești, îmi scoți inima din piept și te uiți la ea cum nu s-a uitat nimeni în lumea asta.

Eu nu sunt un părinte perfect, dar în zilele în care sunt pentru tine cu părți fragmentate din mine, adunate toate la un loc, grămadă, cusute, petecite, adunate din toate colțurile lumii, iar tu mă accepți așa, ca un întreg, fără de abis, ca un perfect – atunci exact așa mă simt pentru ține, copile:

PERFECTĂ.

Credit foto: pexels.com