Niște ouă roșIi

În brațele mamei stă un coș cu ouă roșii
Pe fiecare dintre ele și-au lăsat urme câte un deget –
Pe unul l-a atins și-a lăsat vinovăția,
Pe altul, nerăbdarea,
Pe unul, oboseala din mâini și din picioare,
Pe altul, niște fărâme de gânduri negre.

Apoi a venit el
Copilul
Prunc din lumină,
Ochi însetați de ea,
Mână de om,
Picătură din ea,
Cel prea iubit
Și-al mamei crez:
Copilul ei.

Peste degetele ei, peste ouăle din coș,
El și-a lăsat la rându-i degețelele:
A apăsat tare,
Dar și ușor,
Încât să nu le frângă coaja
Și să le țină vii –
Peste degetele mamei
A mângâiat cu ale sale
Peste vinovăție a pus toate dățile în care mama i-a spălat tălpile,
Peste nerăbdare a pus toate dățile în care mama a stat jos, pe podea, lângă el,
Peste oboseala ei, ah, peste aceasta a pus mângâieri și alint la pieptul ei,
Peste fărâmele de gânduri negre a suflat. Apoi i-a spus mamei:
Uite, mama, niște ouă roșii!

A doua zi avea să deseneze
O mamă.
Un copil. Adică el.
Un coș cu ouă roșii.
Și-o inimă.
Roșie tare.
Adică a mamei.
Așa i se-arăta lui, iubirea pentru mama.

Credit foto: pixabay.com