Mi-e dor uneori de tine, copile, iar dorul doare

Mi-e dor uneori de tine, copile. Și încep, pe zi ce trece, să văd cum timpul se lungește, se forțează mai mult și mai mult între noi, ca și cum ne-ar absorbi, ca și cum ne-ar despărți.

Dar dorul meu rămâne acolo.

Uneori te strig în mine. E o nevoie de tine, ca și cum tu, nefiind lângă mine, ai putea să mă liniștești, de departe fiind, ai putea să-mi calmezi râurile ce țâșnesc din mintea-mi tulburată. Simt acest dor de tine și apoi, apoi continuu să fac ce faceam și înainte.

Gândul îmi zboară din nou la tine, dau să-l prind, dar el nu mă lasă, nu ține cu mine. Se îndepărtează și mai tare.

Mi-e dor de tine, copile. Mi-e dor de mine și de tine, fără griji pe lume.

Simt că acești doi ani în care am stat amândoi, ca într-o carapace, închiși, lipiți, atât de strânși, m-au făcut să mă cunosc altfel, atât de bună, atât de neputincioasă uneori, atât de fericită, atât de plină de slăbiciuni alteori.

Mi-e dor de tine, azi, acum, la biroul meu de lucru și-mi smulg ușor lacrimi ce se ascund în colț de ochi de mamă.

Mi-e dor de tine și te-aș ține strâns, ca altadată, să mă așez cu totul în palma ta de om pitic.

Dar creștem. Tu te înveți fără mama mereu. Eu mă învăț fără tine oriunde. Suntem, cu toate acestea, pretutindenea, tot amândoi.

Eu, la o bucată lungă de pământ de tine, tu, la o distanță de jumătate de cer de mine.

Mi-e dor de tine mai mereu, dar, acolo-n ochi, în pieptul clocotit și-n mână, încerc să țin în frâu instinctul meu de mamă.

Să-mi văd de viață, înainte, la fel cum îmi vedeam și când tu pe lume nu erai.
Mă bucur doar, căci n-am ce face, trăind și dorul acesta,
ca niciun’ altul,
un dor nebun, nemărginit,

Dorul de un copil iubit.