MAMI, MAI AI TEABĂ? (Mami, mai ai treabă?)

Așa mă vei întreba azi.

Mami, azi ai teabă?
Da, puiule, mai am.
Mi se va pune iar in gât pumnul acela ținut ghem.

Tu mă vei privi cu ochii-n sus prinși în genele tale de nevoie de mine. Eu o să schițez ceva, de nedefinit, ceva ce-ar semăna c-un zâmbet.
Eu știu că nu-i un zâmbet din acela mare, de care ai tu nevoie, dar ce să facem, puiule?

Prefer să trăim cu clișeul acesta banal, dar atât de adevărat- de-a ne bucura că ne avem, că putem sta între patru pereți și lucra de acasă, căci sunt alți părinți care acum ar da orice să poată lucra la un birou acasă lângă ai lor pui și n-o pot face.

Și ziua mea începe.
Tu iar mă-ntrebi: mami, ai teabă azi?
Da, puiule, am. Am, dar mă voi juca și cu tine.
Am, dar facem amândoi micul-dejun.
Am, dar voi sta lângă tine la prânz să adormi.
Am, dar te voi îmbrățișa atunci când simt că nicio mare de jucării nu mă mai poate suplini. Pentru că știu. O știu. Chiar de stai printre cuburi, între mașinuțe ori păpuși, tu ai vrea azi eu asta să ți-o spun: mami, gata treaba.

Azi nu mai am nimic. Dar am, puiule, că din asta e făcută viața, iar treaba asta o fac tot pentru noi, tot pentru tine, tot ca să te strâng seara mai tare-n brațe fără griji.

Căci, vezi tu, pe noi, noi, ăștia mari, aceste lucruri ne alină. Să avem o pâine pe masă. Să avem și de-o jucărie. Și un loc frumos unde să stai și tu să crești.

Știu c-ar fi mai drag să nu mai fie treaba mamei atât de multă.
Știu c-ai fi mai plin și viu la chip.

Joacă-te puțin, că vin.
Am puțină treabă, du-te puțin.
Mama, lasă-mă puțin acum, vorbesc la telefon.
Te rog, vorbește mai încet.

Și câte și mai câte ai auzit de câteva săptămâni încoace. Pe cuvântul meu de mamă, că într-o zi vei auzi:
Țipă cât vrei, poți!
Aleargă mult și cațără-te pe unde vrei!
Mama azi nu mai are telefon!
Azi mă joc cu tine, copile!
Azi mă joc cu tine, copile!
Toată ziua.
Toată ziua.
Toată ziua.