Mami, ești pumoasă!

O scriu ca să nu o uit. Deși nu a fost singurul lucru pe care omulețul mi l-a zis în seara aceasta, la ceas de nani bun. 

Mi-a zis mami, chide fonul (=mami, închide telefonul). Iar inima mi s-a strâns, cârpit, încruntat și înghițit în sec. L-am închis și mi-am zis că uite, eu așa mare, el așa mic, de ce îi greșesc? 

Din toată ziua mă are o oră-două lângă el și și atunci mă vede așa, mă prinde așa, mă ascultă așa. Cu un telefon în mână. Și chiar de m-a durut ce-mi zise fărâma mea de om, l-am închis.

L-am privit apoi pe pui. Mami, ești pumoasă (=mami, ești frumoasă). Da. Tot el mi-a zis-o. De la capătul în care-mi tăia inima în bucăți mari și mici, până la celălalt capăt unde mi-o lipea, potrivea și o nimerea la loc. Un puzzle. O fericire. Un fel de amalgam de senzații toate năvălind și dând buzna peste mine. 

Și cum să nu iubești copilul ca nebunul? Cum să nu-l iubești? Când îți spune – mami, ești pumoasă!

Mami, i-am spus, și tu ești frumos!

Ești frumos, pentru că mă vezi pe mine frumoasă, așa neînsemnată cum sunt și mică în fața ta. Și mai ales, plină de greșeală.

Ești frumos, pentru că mă înveți. Să râd și să trăiesc. 

Ești frumos, pentru că ești al meu.

Ești frumos, pentru că doar tu poți să îmi spui ceva și să mă doară atât ca apoi să-mi treacă tot, la fel de ușor, dar cu simțiri explodând în mine. 

Ești frumos, pentru că ești tu.

Mi-ai zis să stăm pe jos. Să dormi acolo, pe covoraș. Te-am luat în brațe și ne-am lăsat amândoi pe podea. Ți-am ascultat trupșorul. Mi-ai adormit pe mine, lângă mine, ghemotoc de viață. 

Și am dechis “fonul”. Doar ca să nu uit. Cât de frumos ești tu, copile. Iar mâine, mâine promit. Să-nchid fonul când lângă tine sunt.

Nu uita și tu. Te rog, mâine, chide fonul. Măcar o oră. Fii a lui. Fii a ei. 

Doar pentru frumusețea lor. 

Credit foto: unsplash.com