La un moment dat, femeia se desprinde de mama din ea

Nu, nu mă înțelegeți greșit. Eu știu cât îmi iubesc copilul. Eu știu cât îți iubești copilul. Și ea. Și ea. Și alte noi. Undeva, cred că ne întâlnim toate pe drum.

Nu, nu spun nici că nu e printre cele mai frumoase trăiri din lume. Și da, mă înalță să fiu mamă. Tocurile-mi sunt mici în fața copilului meu.

Dar, uneori apare drumul. Drumul pe care ți-ai dat drumul la păr, să curgă, să te simți frumoasă. Drumul pe care ai zis hai, nu are nimic un pahar de vin. Roșu. Drumul pe care ți-ai scotocit în toate locurile, rujurile roșii. Fardurile. Rimelul. Lenjeria aceea. Drumul.

Femeia. Ai iubit-o un timp. Ai judecat-o. Ai fost părtașă. Lângă ea, nopți, zile, gânduri, slăbiciuni, iertări. Un amant. O greșeală. O căutare. O altă pierdere.

Drumul pe care fiecare mamă s-a întâlnit cu femeia ce-a fost, cu femeia ce va fi, cu femeia ce acum o scoate la iveală, așa, dintr-odată. Nu știu dacă e o nevoie, dacă e trupesc, dacă e de inerția dinăuntru, dar un lucru știu cert: e că fiecare dintre noi o simțim.

Ziua în care ne întâlnim cu ea.
Ce mai faci?
Bine.
Ești chiar bine? Ești tu?
Da, eu sunt și acum sunt și mamă, ce zici de asta?
Nu știu ce să zic.

Eu nu mă pot gândi decât la tine. La cum iubeai. La cum înnebuneai. La cum le simțeai cândva, în vremuri. Nu se compară nimic, nicio experiență cu maturitatea ce ți-o dă a fi mamă. Cred. Mă înșel?

Știu că era un timp frumos atunci, dar și naiv. Eram femeie. Și vine o zi când te trosnește din plin. Iese din tine, te zgândăre, vrea să-și verse oful. Pune-mi rochia aceea, îmi zice. Și unghiile să fie așa. Și pomeții așa. Și părul așa. Apoi se duce, să fie femeie. Mă uit la ea, dupa ea, prin ea. Sunt eu?