Hăinuța

Am ascuns-o în dulap. În spate.
De tot.
Nu am vrut să o dau.
Pe ea, nu.
Am vrut să fie ceva ce să-mi mai amintească de tine mic.
Altceva în afara unei fotografii într-o ramă.

Ceva ce ți-a fost ție bun.
Ceva ce încă miroase a tine prea mic.
Ceva ce am cumpărat cu inima-n gât.
Ceva ce am împăturit neștiind cum vei arăta, neștiind cum vei fi și mai ales, cum voi fi eu.

Hăinuța.
Unii au râs de mine că folosesc diminutive de când te am pe tine –
Alții au chicotit prostește, că doar despre tine vorbesc.
Mie nu mi-a păsat nici de unii, nici de ceilalți,
Căci habar n-au ei ce înseamnă să ai
Într-un dulap ascuns
O haină de copil
Să o despăturești,
Să o vezi ca pe niciuna
Și să te întrebi când o fi fost așa de mic
Cum o fi-ncăput în ea
Și mai ales câtă bucată de piele
Putea ea s-acopere și să-ncălzească.

O bucată de piele,
De celule,
De dorințe,
De copil
Care s-a tranformat în ceva puțin mai mare
Dar care pentru tine

În veci va rămâne
Un pui de om și prima lui hăinuță
Ce tu i-ai luat-o
Ce tu ai mângâiat-o
Și-ai strâns-o-n mâinile tale
Cu toată forța ta de mamă:
Încet, ușor, până la capăt.
Până la capătul veciei.

Acolo unde începe iar
Iubirea unei mame.

Credit foto: pixabay.com