Dragi părinți, serbarea de la grădiniță chiar nu contează, contează cum își va aminti copilul de ea
O văd și acum. O aud. E micuță și plânge. Părul lung i se încurcă prin guriță, încearcă să și-l scuipe și nu poate. Sughiță. Plânge încet, să nu o audă nimeni. E transpirată și îi e foarte cald. Și urăște până la moarte costumul ăsta din paie de pe ea care o înțeapă peste tot. Nu știe exact ea ce înseamnă ura, dar nu se simte bine. Își trage mucii. Vrea să se termine odată. Serbarea. Căldura. Vrea să arunce costumul de pe ea. Vrea la mami și la tati. Dar mami și tati sunt undeva în sală, sunt departe de ea. Oh, ce mult ar vrea la ei acum. Mai ales la mami.
E o sperietoare de ciori.
Și e serbare.
Și nu îi place.
E cea mai urâtă fetiță de la serbare.
Și celelalte fetițe sunt prințese, regine, țigănci cu fuste lungi. Ea de ce nu are rochiță sau fustiță?
E o sperietoare de ciori.
Costumul ei e tot făcut din paie. Mama i-a zis că o să fie cel mai frumos costum de la serbare.
Dar ea nu crede asta. Și oricum nu îi pasă.
Eu sunt sperietoarea de ciori.
De fapt, ce voiam să vă mărturisesc, dincolo de acest buton din copilărie care mi-a fost apăsat în această seara, este că Marc, băiețelul meu de patru ani și jumătate a avut astăzi serbarea la grădiniță. Totul a fost spectaculos. O piesă de teatru, pregătită cu multă răbdare, muncă și iubire de educatoarea lor. Are noroc de o fată tare bună și o apreciez enorm.
Grupa lui a fost minunată la serbare, însă vorbim totuși de niste copilași care vorbesc, care pot rezista cât de cat oboselii și stresului presupus de emoțiile unei serbări.
Însă acum vreau să vă întreb ceva. Ceva ce nu am înțeles eu în seara aceasta. La serbare au avut momentele lor și copilașii din grupa baby. Aceștia sunt cei mai mici, au vârste începând cu 1 an și 10 luni. Oricum, poate nu contează vârsta neapărat, poate nu aici vreau să punctez îngrijorarea și tristețea mea. Pentru că mulți deși aveau vârste mici, se simțeau bine și erau tare haioși.
Vreau mai degrabă să vorbesc despre un moment crud care s-a întâmplat în această seară. La care nu a reacționat nimeni. Nimeni, deși sunt sigură că mulți din sală simțeam și credeam la fel.
La grupa mică (să fi fost aici copilași de 2-3 ani) o fetiță a plâns pe scena serbării pe tot parcursul momentului.
A plâns incontinuu. Plâns dureros. Plâns consumator. Nu era un tantrum că nu stătea cortina bine sau că rochiță ei era galbenă în loc de mov. Era un plânset istovitor și dureros. Oricine ar fi simțit asta.
Fetița stătea și în primul rând pe scenă și trebuia să danseze și să aibă un fel de moment de balerină.
Bun, până aici.
Sau de fapt deloc bun, nimic nu era bun și bine.
Fetița aceea plângea. Nu se simțea bine. Nu își dorea să fie acolo. Striga după mama ei, după tatăl ei. Tatăl ei o privea și nu făcea nimic. Îi mai spunea din când în când să continue. Zâmbea uneori.
Educatoarea încerca din răsputeri să facă în continuare momentul, să mimeze, să danseze, să fie bine, să se vadă bine, să fie publicul (noi, adică, părinții), mulțumit.
Aplauze.
Tanana.
Fetița plângea.
Aplauze.
Tananananana.
Fetița urla.
Aplauze.
Tanananananana.
Fetița plângea.
Mai și dansa și cânta. Totul robotizat, automatizat.
Dar în același timp, plângea.
Plângea și se vedea în ochii ei că nu își dorea să fie acolo. Nu își dorea să facă lucrul acela. Nu se simțea bine.
Avea nevoie de confort.
Avea nevoie de o pauză.
Avea nevoie poate de liniște, pentru că știm cu toții ce înseamnă o sală plină de oameni care se holbează la tine, știm și noi ca adulți, apăi, ei, niște pui de oameni. Vă dați seama cât de copleșitor poate fi.
Avea nevoie doar de mami și de tati.
Și aici vreau să întreb următoarele lucruri, intenția mea nu este de a critica părinții sau cadrele didactice.
Nu știu ce aș fi făcut în locul părintelui fetiței. Vreau să cred că l-aș fi luat în secunda doi de pe scenă pentru a-l liniști. Și dacă nu se liniștea, oricum nu aș fi vrut să mai continue.
Nu știu ce as fi făcut în locul educatoarei fetiței.
Vreau să cred că aș fi încercat să o alin, să găsesc o soluție, ba chiar să renunț momentan la prezența ei în serbare. Mi-aș fi continuat numărul cu ceilalți cu ea în brațe sau cu ea de mână.
Habar nu am, poate sunt eu prea naivă sau idealistă.
Dar vreau să vă las aici câteva întrebări. Să vă gândiți la ele. Să le citiți și să vă răspundeți nu mie, nu lumii, ci vouă înșivă, dragi părinți.
Pentru cine e importantă serbarea?
Da, e minunată, e emoționantă de ți se duce inima în stomac când îi vezi acolo pe scenă, cum recită ei, niște fărâme de oameni, cum au învățat, cum sunt îmbrăcați la fel atât de frumos și de poveste, dar oare emoția și grandoarea serbării nu stă tocmai în faptul că la final, acolo pe scenă, să îți vezi copilașul fericit?
Ce o să vedeți în acele fotografii făcute 20000 pe minut, cu un copil plâns și roșu tot la chip, istovit?
Contează ce spune lumea? De ce nu ați urca pe scenă și de ce nu v-ați lua copilul în brațe? De ce nu ați face-o?
De ce trebuie să ducă până la capăt serbarea? Ca să învețe că așa se face? Că așa e în viață? Sau care e lecția? Că eu chiar nu mă prind aici, sincer. Care e lecția?
Ce își va aminti copilașul vostru de la serbare? Cum a plâns? Cât a plâns? Cât a urat costumul în care era îmbrăcat? Cum își dorea să ajungă odată la voi, mama și tatăl lui?
Nu contest frumusețea unei serbări, nu, nu vreau să mă înțelegeți greșit. Sunt minunați până la cer copiii care cântă, dansează, recită, se prostesc nostim și sunt haioși pe scenă și se simt bine, râd, le face cât de cât plăcere acel moment, le aduce o bucurie.
Dar să lași un copil plângând pe o scenă pentru minute bune în șir doar ca să iasă sceneta sau momentul, eu una asta… nu pot înțelege.
Și mă iertați aici, poate sperietoarea de ciori care a rămas costumată în fetița din mine, încă nu poate înțelege motivul, scopul, însemnătatea.
Dragi părinți, serbarea poate fi de poveste dacă puiul vostru chiar își dorește să fie acolo și dacă nu reprezintă asta un chin pentru el.
Dar dacă vedeți și simțiți cel mai mic semn de copleșire emoțională și de istovire fizică, vă zic din inima unei fetițe costumate odată într-o sperietoare de ciori, că nu va conta. Pentru ei nu va conta acea serbare absolut deloc. Și nici pentru voi, în fond. Pentru că nu e un moment plăcut. Niciun părinte nu se simte minunat când își vede copilul plângând.
Și atunci, vă întreb, merită?
Ce vreți să conteze pentru puii voștri de oameni?
Eu zic că mai de neuitat sunt serbările acelea în care mama și tata au curajul să urce pe scenă în locul lor. Au curajul sa urce pe scena și să îi țină puțin de mână, puțin în brațe, puțin la piept.
Asta va conta într-un final.
Credit foto: unsplash.com
0
