De când sunt mamă nu mai fac ce-mi place și nu înțeleg… de ce?

Cam așa sună vorbele ei stând pe canapeaua aia și plângând.
Cam așa sună gândurile ei scoțându-și căștile din urechi.

S-a întâmplat să devin mamă. Și nu știu de ce, nu știu cum, am uitat de tot ce îmi plăcea să fac.
Să dansez până nu mai pot.
Să alerg până la transpirație.
Să trăiesc plăceri simple și de ajuns. Un pahar de vin. Un film bun.
O vorbă de dragoste pentru om.
O încercare de a seduce, ca și cum aș avea 20 de ani.

Și știi ce e cel mai crunt? Că știu că nu e vina copilului meu pentru toate acestea. Nu e vina nici măcar a faptului că sunt mamă. E vina mea că am pus greutățile mai presus de a mă bucura de lucrurile simple și de viață.
E doar vina mea.

De când sunt mamă parcă exist doar așa.
În mine uneori palpită și răsuflă amorțită acea urmă de ce am fost și o țin în viață conectată la aparate. Le dau drumul, le închid, le scot din priză, le dau drumul iar, dau în ele cu piciorul. Dar încotro mă îndrept? Unde mă duc? Unde ajung?

E viața mea și poate fi minunată și cu acest copil și alături de el și cu toate lucrurile mai puțin bune și cu încercările astea pe care am impresia că nu le pot depăși.
De când sunt mamă nu mă mai bucur de mine și nu înțeleg de ce.
Nu îmi mai place de mine și nu înțeleg de ce.
Ar trebui să schimb asta.
Ar trebui să mă iubesc mai mult, pentru că merit.
Ar trebui să îmi arăt mie că pot fi la fel ca odinioară, ba chiar mai bine și că dacă am ajuns să fiu mamă, asta mă face să fiu peste tot în viață mai greu de înfrânt.

De când sunt mamă nu mai fac ce-mi place și nu înțeleg de ce sau cum m-am putut lăsa în spate. Vreau să mă întorc. Acum. Până nu e prea târziu. Mă întorc după mine. Mă iau de mână și dansez cu mine.
Mă iau de mână și mă duc să flirtez cu omul meu.
Mă iau de mână și nu mă mai opresc.
Aud în căști melodia mea preferată și mă simt cum trebuie să fiu: bine cu mine, fericită, liniștită.
Mă iau de mână și fac ce îmi place și îi arăt copilului meu cât de fericită pot fi așa.

Mă iau de mână și nu mă mai las să mă îngrop de una singura.
Cerul e prea frumos și plin de liber.